Acest Nume Dumnezeiesc apare în teologia Sfîntului Dionosie Areopagitul (sec. V) fie în formularea: “Iar singurul izvor al Dumnezeirii celei mai presus de fire este Tatăl” (II, 5) fie într-o alta: “Tatăl este Dumnezeire izvorîtoare” (II, 7). Avem în față o fericită sinteză patristica în care Dumnezeu este slăvit ca Tată și în același timp ca Izvor al Dumnezeirii; prin urmare, este mărit împreună cu Fiul și cu Duhul Sfînt ca Treime de o ființă și nedespărțită, ca mister și ultimă finalitate a ființei.
În acest duh se exprima și Sfîntul Vasile cel Mare, numindu-L pe Tatăl “rădăcină și izvor al Fiului și al Sfîntului Duh” (Omilia 24, 4).
Pe deasupra, și toți Sfinții Părinți, încă din secolul al IV-lea, cel supranumit: “triadologic” și “de aur”, subliniază aceeași credință fundamentală în formularea: “Monarhia Tatălui”. Prin urmare, Tatăl este conceput (văzut) ca izvor personal al Dumnezeirii și al iubirii, de vreme ce este de neconceput unitatea fără iubire.
Aceasta este în mod precis mărturia fundamentală a Sfintei Ortodoxii. Aceasta ne învață, în conștiința noastră creștină și umană în general, cum că Dumnezeu se descoperă în misterul Său profund ca Tată, ca principiu personal, ca Treime, ca unitate și comuniune a Persoanelor.
S-a vorbit despre legătura spirituală a lui Dionisie cu tradiția lui Plotin. Însă, concepția operei lui Dionisie – Corpul areopagitic – este de inspirație biblică. Dionisie nu-L consideră pe Dumnezeu ca “impersonal”, cum Îl concepe Plotin, ci ca pe Tatăl – Izvor al tuturor, pe Tatăl ca principiu personal.
În gîndirea lui Dionisie și a Părinților răsăriteni, Dumnezeu este Unul personal. Iar Dionisie ajunge la această mărturie pornind de la principiul de inspirație biblică: “unitate – deosebire”. Sprijinindu-se pe acest principiu al unității și deosebirii mărturisit de Sfînta Scriptură, el însuși denumește mai întîi, urmînd Sfînta Tradiție, “numele nedeosebite” care se referă la întreaga Dumnezeire, la unitatea dumnezeiască, la ceea ce este comun. Ceea ce trebuie să subliniem în mod special, în această viziune areopagitică, este faptul că Dionisie, exprimînd această deosebire în Dumnezeire prin numele divine: Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt, exprimă în același timp și unitatea după ființă, înțelegîndu-L pe Dumnezeu ca: “suprabun, supraDumnezeu, supracuvînt, supraființă…”.
În același timp, considera firea “în persoană” și nu deasupra persoanei: “căci acesteia (persoanei) este a fi și nu ea a lui a fi, căci în aceasta este a fi și nu aceasta în a fi”. Invocînd prin acestea descoperirea fundamentală a Vechiului Testament: “Eu sînt Cel ce sînt” (Ieșire 3, 14), Dionisie înțelege aici că întreaga Dumnezeire este în persoana (Chipul) Aceluia Care vorbește profetului.
Revelatoare în acest sens este explicația Sfîntului Grigorie Palama: “Dumnezeu vorbindu-i lui Moise nu a spus Eu sînt firea, ci Eu sînt Cel ce sînt”. Prin urmare, a fi nu provine din fire, ci firea provine din Acela Care este; Acela, Cel ce este, cuprinde în Sine toată ființa”.
Astfel se descoperă viziunea ortodoxă a Dumnezeului Celui viu, după care unitatea dumnezeiască nu se corelează numai cu firea, cu substanța, ci de asemenea și cu persoana. Nu unitate a firii în uniformitate statică, ci unitate dinamică a persoanei. A persoanei, care conține firea și fără a se reduce la aceasta, deținînd libertatea de a depăși firea în ceea ce se referă la Dumnezeu, prin afirmare, coborînd la noi.
Este cunoscut că această viziune personalistă a Sfintei Tradiții Ortodoxe este de importanță capitala avînd consecințe asupra conștiinței și la nivel uman. Este de ajuns, în acest sens să invocăm stăruința teologiei apusene într-un primat al firii, față de cel al persoanei. Alături de Karl Rahnes sau de André Maranache, dogmatistul M. Schmaus observă: “concepția treimică – cea romano-catolică, ce își are originea la Augustin și Boetius – ridică probleme teologice”. Deoarece prin acest mod de gîndire unitatea firii ocupă primul loc, în timp ce persoanele rămîn în planul al doilea, atunci se naște întrebarea: cui se adresează actul religios? (www.crestinismortodox.ro)
