Tărâmul umbrelor

Amator de SF-uri cum sunt, acord mai multă atenție decât ar fi cazul la tot felul de povești. Sunt absolut convins că există fenomene paranormale. Că nu au nici o explicație logică. Că lumea asta e plină de mistere pe care mintea umană nu le poate înțelege.
Drumul e greu. Muntele nu e pentru anemici sau distrofici. Poate fi unul dintre cei mai nemiloși criminali dacă îl subestimezi. Aburii respirației colorează frumos întunericul. Mă uit la cel din dreapta mea. Merge impasibil cu o țigară în colțul gurii. Îmi e destul de greu să mă țin după el. Nu știu ce a fost în capul meu când am plonjat în povestea asta cu toată convingerea că e adevărată. Tăcerea dintre noi e întreruptă doar de razele lunii care se înfig în pământul jilav.
– Mai avem mult?
– Ajungem îndată.
Știu eu ce înseamnă pentru oamenii ăștia de la munte îndată. Cam 5 kilometri de mers. Minimum. Îmi înghit cuvintele și privesc în jur. Suntem la marginea pădurii. Totul e sinistru. Frica ancestrală de întuneric e depășită doar de curiozitate mea de a vedea fenomenul misterios pentru care am bătut atâta drum.
Copacii sunt înalți. Bezna e totală. Cum naiba se orientează omul ăsta, nu știu. Nu pare deloc impresionat de peisaj. Eu însă sunt încordat ca un arc. Aud tot felul de zgomote și îmi imaginez tot felul de colți ascuțiți care ne așteaptă răbdători. Cea mai grea luptă pe care o poate da un om e cu panica din interior. Încerc să îmi abat gândurile însă nu-mi vine în minte vreo imagine care să mă liniștească. Dau să întreb ceva când începe nebunia.
Un urlet înfiorător. De animal sălbatic. De rege absolut al terorii. Îngheț.
– Așa e de fiecare dată când se apropie cineva.
– Ești sigur că scăpăm cu viață?
– Am avut noroc până acum. De ce nu am avea și în continuare?
Minunat. La cheremul norocului. Încep să regret deja că m-am băgat în așa ceva. Ce naiba o să văd în creierii munților, nu știu. Urletul sfâșie pânza neagră a nopții din nou. E mai aproape. Mărim pasul. Copacii se răresc. Ajungem într-o poiană. Tovarășul meu de drum se aruncă la pământ. Îl urmez fără să pun întrebări. Inima îmi bate în cap întocmai ca un clopot demn de Catedrala Mântuirii Neamului. E singurul zgomot. E ciudat de liniște. Cred că așa era la începuturi când cineva se gândea să fie lumină. Poiana e goală. Nici o mișcare. Nici o vietate. Unii autori ar spune că timpul s-a oprit în loc. Tare i-aș invita eu pe aici, lângă mine. Să văd atunci dacă ar mai folosi metafore prăfuite.
– Fii atent!
Și sunt al naibii de atent. În mijlocul poienii apare o lumină verde. Orbitoare. Se întinde repede până cuprinde totul. O umbră alunecă încet pe covorul ăsta luminos. Nu îmi vine să cred. Lumina începe să se strângă în mijloc. Se concentrează într-o pată de câțiva metri pătrați. Apoi se ridică. O coloană de 2 metri. În câteva secunde dispare. Rămâne în urmă doar o movilă de pământ. Mă ridic.
– Stai naibii jos!
Nu-l mai aud. Mă îndrept spre structură. E dură. Seamănă cu granitul. Vibrează la atingere. În cap îmi explodează ceva. Mă prăbușesc.
Deschid ochii. Sunt într-un copac. Dau să mă ridic, dar simt o mână grea pe umăr. Ghidul meu îmi face semn să mă uit în jos. O haită de lupi. Stau nemișcați. Fără un zgomot. Astea nu sunt animale normale.
– Trebuia tu să atingi porcăria aia.
Nu-l mai aud. Știu ce am de făcut. Pe mine mă așteaptă.
– Rămâi aici până când nu mă mai vezi, șoptesc. Apoi fugi și nu te mai întoarce!
Cobor. Lupii mă înconjoară. Pășesc hotărât spre inima pădurii. Se iau după mine. Simt că mă vor urma până la capătul drumului. Acolo unde așteaptă strălucirea. Sau tărâmul umbrelor ce te fac prizonier în propria minte.