Tâlcuirea slujbei sfintei cununii ( I )

Enunțarea mai explicită a tuturor scopurilor căsătoriei creștine, înălțată prin har, se face în însăși rânduiala Tainei prin care harul dumnezeiesc se împărtășește celor ce se căsătoresc, în vederea realizării lor.
Săvârșitorul Tainei este în Biserica ortodoxă preotul, pentru că prin el vine în fața celor ce se căsătoresc și în mijlocul lor în mod invizibil însuși Hristos, Care pecetluiește legătura naturală pe care ei o realizează prin consimțirea între ei și care îi menține pe aceștia uniți în El; și pentru că prin preot căsătoria celor doi se înserează că celula vie a Bisericii, umplută de harul lui Hristos din ea.
Binecuvântarea preotului A considera căsătoria încheiată numai prin consimțirea soților, ca în catolicism, unde preotul e numai martor, înseamnă a o vedea numai la nivelul ei de legătură naturală. Încă Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistola către Policarp (începutul sec. 11), a spus: „Cei ce se căsătoresc să nu efectueze legătura lor decât cu aprobarea episcopului”. Binecuvântarea căsătoriei prin preot e atestată de canonul 7 de la Neocezareea.
Primitorii sunt doi credincioși ai Bisericii, de sex diferit, necăsătoriți, din care nici unul nu a fost căsătorit bisericește mai mult de trei ori și care nu au între ei o rudenie mai apropiată de gradul cinci. Căsătoriile mixte între ortodocși și eterodocși sunt permise cu condiția ca pruncii să fie crescuți în credința ortodoxă, iar Taina să se săvârșească ortodox. Căsătoria nu e admisă după hirotonie diaconilor și preoților, iar la treapta arhieriei nu e admis cel ce a fost căsătorit vreodată, afară de cazul când soția a murit, sau s-a retras în monahism.
Logodna În ce privește rânduiala săvârșirii Tainei, ea are o introducere în logodnă, adică în făgăduința ce și-o dau viitorii soți de a se uni în căsătorie, făgăduința binecuvântată și ea de preot. Ea se producea și se mai produce și azi uneori cu oarecare timp înainte de cununie, că cei doi tineri să se pregătească pentru ea, dar și pentru a se angaja reciproc înainte de a fi gata pentru cununie. Dar întrucât Biserica consideră pe cei logodiți ca fiind obligați unul față de altul ca și prin căsătorie, astăzi de cele mai multe ori logodna se săvârșește imediat înainte de cununie.
Logodna se săvârșește prin schimbarea inelelor între viitorii soți, după ce preotul i-a însemnat cu ele în semnul crucii, spunând la bărbat cuvintele: „Logodește-se robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Același lucru îl face și la femeie, indicând-o și pe ea pe nume, ca să se arate egalitatea personală a lor și libertatea fiecăruia în săvârșirea acestui act. Dar la fiecare se amintește și numele celuilalt și cu fiecare inel e însemnat la frunte fiecare din ei, ca să se arate că prin inele ei sunt legați unul de altul pe toată viața în numele Sfintei Treimi, ținându-se seama și de semnificația puterii spirituale a crucii pentru întărirea unității lor.
Binecuvântarea Încă de la începutul rânduielii logodnei, bărbatul și femeia, sau nunii în numele lor, țin câte o lumânare aprinsă, arătând că vor umbla în lumina lui Hristos și a voii Lui, făcând prin aceasta din căsătoria lor o căsătorie plină de un sens superior.
Dacă logodna a început-o preotul cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, ca pe o ierurgie, cununia o începe cu „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”, ca la orice Taină, prin care se dă harul, căci de abia acum încep obligațiile conviețuirii, care au nevoie de ajutorul harului. Și de abia acum cei doi se încadrează ca o unitate a iubirii și roditoare de prunci în Împărăția lui Dumnezeu, sau în Biserică, menită să crească. În prima rugăciune preotul cere lui Hristos că El însuși să vie de față ca la nunta de la Cana și să dea celor ce se cunună „viață pașnică, lungime de zile, minte întreagă, dragostea unuia față de altul, să-i mențină în lungime de zile, dar de prunci, cununa cea neveștejită a slavei…, să păzească patul lor neispitit”, belșug din roadele pământului, „ca să dea și celor lipsiți”.
Căsătoria – armonia sufletelor Deci toate lucrurile pozitive de care are nevoie iubirea celor doi, dar mai presus de toate dragostea între ei și ferirea de ispita infidelității, al cărui gând se poate furișa în unul sau altul. Dar nu se uită nici de obligația dărniciei față de cei lipsiți.
În a doua rugăciune, după ce se amintește că Dumnezeu a creat pe om ca „împărat al zidirii” și, socotind că nu este bine să fie singur, i-a dat femeia ca să fie un trup nedespărțit cu ea, preotul cere lui Dumnezeu mai mult păzirea de tot felul de primejdii a celor ce se cunună. În legătură cu aceasta, cere lui Dumnezeu să le dea bucuria pe care a avut-o Împărăteasa Elena când a aflat crucea și să-și aducă aminte de cei doi, precum și-a adus aminte de cei 40 de mucenici, trimițându-le cununi din cer. Se face deci aluzie la greutățile care pot surveni în familie și la crucea pe care ele o reprezintă și pe care ei trebuie să o poarte cu răbdare, ca să ia cununa din cer. Se arată prin aceasta și acest înțeles al cununilor cu care vor fi încununați cei doi, care reprezintă și necesitatea unui efort plin de fermitate în viața de familie. Și iarăși preotul cere de la Dumnezeu pentru ei „prunci buni”, „o întocmire de gând a sufletelor și a trupurilor”, sporire spre tot lucrul bun. Căsătoria fericită implică armonia sufletelor și a trupurilor, care amândouă depind de „unitatea de gând” a celor doi.
Acordul inimilor În rugăciunea a treia, preotul cere: „Și acum, Însuți Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaș și unește pe robul Tău (N), și pe roaba Ta (N), pentru că de la Tine se unește bărbatul cu femeia. Unește-i pe dânșii întru unirea gândului (omonoia), încununează-i într-un trup, dăruiește-le lor roadă pântecelui, câștigare de prunci buni”. Unirea lor trupească izvorăște dintr-o unitate de gând, dintr-un acord al inimilor, care concură spre această unire. Ea e „simfonia” de care vorbea mai înainte P. Florensky. Fiecare din cei doi se păstrează ca persoană, căci fiecare gândește și voiește și simte, dar gândește, voiește și simte în acord cu celălalt, pentru acela, în convergență cu acela. Nici un gând contrar celuilalt nu-și face loc în legătura lor. Prin aceasta, unirea lor e ca o cunună de mărire și de cinste. Dar numai pentru că acceptă eventualitatea zămislirii pruncilor, spiritualizându-se și prin această asumare de responsabilitate comună.
(Din Dogmatica – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae)