Taina Pocăinței

Pocăința este darul lui Dumnezeu prin care îți schimbi modul tău de a fi în relație cu El, cu semenii și cu tine însuți – care, din cauza păcatelor, a suferit consistente modificări – începând cu mărturisirea păcatelor, după cuvântul care zice: „Mărturisiți-vă unul (credinciosul) altuia (duhovnicului) păcatele” (Iacov 5, 16). Această rânduială a fost așezată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos după învierea Sa din morți când, arătându-Se Apostolilor, i-a învestit cu puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor, zicând: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23). Cu o astfel de putere îi mai investise atunci când îi pregătise pentru a fi trimiși în acea primă misiune – numită de probă – zicându-le: „Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Matei 16, 19; 18, 18).
Sigur, după cum susțin unii moderniști sceptici ai zilelor noastre, de confesat te poți confesa și la un prieten apropiat, numai că, în atare situații, el nefiind hirotonit întru preot și hirotesit întru duhovnic, rămâne doar o simplă discuție; nu ești dezlegat de păcatele tale prin lucrarea harică pe care Mântuitorul a împărtășit-o ucenicilor Săi și, respectiv, urmașilor acestora: arhiereilor și preoților.
Doar o mărturisire sinceră, după cuvântul lui Isus Sirah care zice: „Nu-ți fie rușine a mărturisi păcatele tale” (4, 28), la preotul duhovnic, canonic hirotonit, însoțită de o schimbare a vieții, ceea ce presupune o sinceră pocăință cu tot ce implică ea, ne aduce iertarea păcatelor și împăcarea cu Dumnezeu.
„Greșit-am!”, rostit din adâncul ființei tale, este strigătul omului care vrea o înnoire, o schimbare a vieții prin îndreptare. Această înnoire nu poate fi posibilă decât prin lucrarea lui Dumnezeu și dezlegarea preotului duhovnic care, în virtutea succesiunii apostolice, se arată a fi între „slujitorii lui Hristos și iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1-2).
Desigur, hotărârea pe care o ia credinciosul, de a nu mai păcătui – chiar dacă uneori nu este respectată – este totuși cea care sensibilizează milostivirea lui Dumnezeu, Care zice: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi; și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1, 18). Știut este faptul că omul este supus căderii, indiferent pe ce treaptă socială ar fi. Sfântul Apostol Ioan spune: „Dacă spunem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Or, atunci când ne mărturisim păcatele, „El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9).
„Mergi și de acum să nu mai greșești”
Un exemplu concludent de pocăință este cel al regelui Manase, care „a făcut urâciuni, mai rele decât tot ce au făcut amoreii – care au fost înainte de el – și a vârât pe Iuda în păcat cu idolii lui” (IV Regi 21, 11) însă, mărturisindu-se și smerindu-se, schimbându-și modul său de a fi în relație cu Dumnezeu, a fost reprimit în rândul celor plăcuți Lui.
Iată ce spune în această privință Cartea Paralipomena: „Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit și i-a ascultat rugăciunea lui și l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Și a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul Cel adevărat” (II Paralipomena 33, 12-13).
Un alt exemplu este cel al locuitorilor cetății Ninive, devenită centru al nelegiuirilor, care, avertizați fiind de Proorocul Iona cu privire la iminenta lor pedeapsă, au părăsit toate obiceiurile cele rele, au crezut și ținut post (Iona 3, 5) și, astfel, au dobândit iertarea lui Dumnezeu. Ba mai mult, auzind de urgia lui Dumnezeu care îi aștepta, au adăugat pocăinței îmbrăcarea în sac și și-au pus pe capete cenușă; însuși regele „s-a sculat de pe tronul său și a lepădat veșmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac și s-a culcat în cenușă” (Iona 3, 6).
Însă, nu tot așa au făcut Iuda și locuitorii Ierusalimului pe care Dumnezeu a vrut să-i întoarcă la pocăință, ci ei au trăit după învârtoșarea inimii lor celei rele și au făcut lucruri peste măsură de rușinoase. Și, atunci, Dumnezeu a schimbat binele cu care voia să-i fericească, lăsându-i să suporte consecințele pentru necurăția celor făptuite (Ieremia 18, 6-12).
Bunătatea lui Dumnezeu ar trebui să-l îndemne pe fiecare la pocăință, „spre cunoașterea adevărului” (II Timotei 2, 25).
Noul Testament este bogat în modele de pocăință, pe care Sfântul Andrei Criteanul – în finalul Canonului mare – le sintetizează în mod extraordinar astfel: „Ca tâlharul strig Ție: Pomenește-mă! Ca Petru plâng cu amar: Iartă-mă, Mântuitorule! Strig ca vameșul, lăcrimez ca păcătoasa. Primește-mi tânguirea, ca oarecând pe (cea) a cananeencei. Cananeencei și eu urmând, strig: Miluiește-mă, Fiul lui David! Mă ating de poală ca (femeia) ceea ce-i curgea sânge; plâng ca Marta și ca Maria pentru Lazăr. Alabastru cu lacrimi turnând pe capul Tău, Mântuitorule, ca niște mir, strig ca păcătoasa care cerea milă – mila este cea care biruiește în fața judecății (Iacov 2, 13); rugăciune aduc și cer să iau iertare”.
Pocăința dizolvă păcatul (Fapte 3, 19); ne dezbracă de haina cea veche a păcatelor și ne îmbracă în haina cea nouă a virtuților, ca roade ale harului Duhului Sfânt; ba, mai mult, pocăința ne deschide calea spre viața veșnică, ca și lui Petru care, pentru că s-a lepădat de Hristos, „a plâns cu amar” (Matei 26, 75).
Prin pocăință suntem încredințați că Dumnezeu vrea să ne facă părtași fericirii celei veșnice căci: „Milostiv voi fi nedreptăților lor și păcatele lor și fărădelegile lor nu le voi pomeni” (Evrei 8, 12). Dacă Sfântul Petru nu s-ar fi pocăit, ar fi avut soarta lui Iuda care – după ce a aruncat în Templu arginții vânzării – „s-a spânzurat” (Matei 27, 5). Dumnezeu ne spune prin Proorocul Iezechiel că nu vrea „moartea păcătosului”, ci mai „degrabă să se întoarcă de la căile sale și să fie viu” (18, 23). Iar prin Profetul Ieremia, zice: „Întoarceți-vă copii răzvrătiți și Eu voi vindeca neascultarea voastră” (Ieremia 3, 22). Din această dorință a lui Dumnezeu izvorăște și îndemnul Fiului Său dat femeii păcătoase: „Mergi și de acum să nu mai greșești” (Ioan 8, 11). Acestea sunt și trebuie să fie îndemnurile fiecărui preot duhovnic dat penitenților. Cine se întoarce la Dumnezeu va găsi un Dumnezeu al iertării și al dragostei, Care „va ține în loc iuțimea mâniei Lui ca să nu pierim” (Iona 3, 9).
Rugăciunea, postul, spovedania, smerenia, milostenia, încununate de primirea Sfintei Euharistii, sunt „roade vrednice de pocăință” (Matei 3, 8), exprimări ale Tainei Pocăinței, numită de Sfinții Părinți „cel de-al doilea Botez”; „botezul pocăinței, întru iertarea păcatelor” (Luca 3, 3) prin care ne urcăm acolo unde am fost așezați prin primirea tainelor vieții spirituale: Botez, Mirungere și Euharistie; prin toate deopotrivă dobândim „inimă nouă și duhul nou” după cuvântul lui Dumnezeu prin Profetul Iezechiel (18, 31), fără de care nu vom putea să locuim în „cetatea cea sfântă” (Apocalipsa 21, 10).
(Sursa: Doxologia.ro)