Distanța asta, de 11 metri, nu înseamnă mare lucru pe orizontală. Cu toate astea, cei care o nesocotesc simt nevoia măștii de oxigen, deși nici ca altitudine nu impresionează! La finala de miercurea trecută, nici o echipă nu a folosit vreuna dintre cele două tactici principale de abordare a loviturilor de departajare.
Prima din ele a folosit-o echipa națională cu total insucces la turneele finale din Italia și America. Ceea ce nu înseamnă neapărat că era proastă, ci doar că nu ne-a ieșit nouă. Teoretic, primul trebuia să execute Hagi, adică specialistul numărul 1, cel care bătea și loviturile de pedeapsă acordate în timpul regulamentar. Urma specialistul secund și așa mai departe, ultimii fiind cei mai puțin experimentați. Ideea era să se înceapă cu dreptul (cum Hagi era stângaci, probabil din superstiție ulterior a executat al doilea!), să se înscrie goluri după primele lovituri, oferindu-se răgaz portarului nostru pentru a para măcar un șut al adversarilor, astfel încât să mai reducă din tensiunea care apăsa asupra executanților de la coadă. În ’90 au executat Hagi, Lupu (la ăsta nesimțire, nu la Anelka!), Rotariu, Lupescu și… Timofte, unicul ratangiu. Din păcate tactica a eșuat deoarece Lung n-a reușit să pareze nici o lovitură, astfel încât încordarea ajunsese la paroxism exact la sfârșit. În ’94 au executat Răducioiu (bătea penalty-uri impecabil încă de la 16 ani, l-am putut vedea cu ochii mei cum exersa la antrenamente!), Hagi, Lupescu, Petrescu, Dumitrescu, apoi, fiindcă egalitatea persista, Belodedici. De data asta norocul părea a fi de partea noastră, fiindcă adversarii nu nimeriseră prima lovitură pe spațiul porții, însă nici așa Dan Petrescu nu a rezistat presiunii. De notat că Belo fusese al treilea executant la loviturile de departajare în finala Cupei Campionilor, pe când juca pentru Steaua Roșie Belgrad. Atunci a marcat, de data asta n-a fost să fie…
Ca fapt divers, și Steaua adoptase aceeași tactică la celebra finală cu Barcelona din ’86, însă atunci evenimentele au scăpat total de sub control. Cei mai experimentați oameni, Boloni și Majearu, au ratat primii, dar apoi au înscris lupii tineri Balint și Lăcătuș. Două goluri din patru, teoretic un randament falimentar, însă în poartă se afla Dukadam!
În fine, ca s-o scurtez, cealaltă teorie este exact reversul. Cei experimentați rămân la urmă tocmai pentru a mări șansele de reușită la ultimele lovituri. Ce se întâmplă însă dacă primii executanți irosesc loviturile?! Ceea ce a pățit Fiorentina, adică Mutu nu a mai apucat să bată deloc… Culmea este că în acest caz cel care a ratat a fost chiar “specialistul” Vieri, desemnat să bată penultimul!
Ei bine, la finala Manchester-Chelsea, cei doi antrenori au adoptat, culmea, aceeași strategie, dar alta decât cele două evocate: i-au desemnat pe Cristiano Ronaldo și respectiv pe Lampard, principalii executanți (ambii trăseseră lovituri de pedeapsă ordinare chiar în semifinale), să bată la mijlocul seriilor! A treia lovitură pentru amândoi, perfect simetric! Nu era ceva chiar inedit, și Maradona trăsese al treilea la Italia Novanta, în meciul cu Iugoslavia (ratare!). Succes diferit și în cazul celor doi, dar cred că degeaba căutăm o explicație… Să convenim că loviturile de departajare pur și simplu scapă oricărei logici și gata! Cred că inspirația este cea care decide, iar dacă Grant era inspirat, ar fi mizat pe Șevcenko. Deși ucraineanul a mai ratat într-o situație similară, de data asta ar fi fost înaripat de gândul că poate salva printr-un singur șut două sezoane gri petrecute la Londra. Anelka, ratangiul de la loviturile suplimentare, se justifica prin faptul că a intrat neîncălzit, dar șutul de la 11 metri nu ține de antrenament, ci de încredere. Dacă reușești să debordezi de așa ceva, dacă poți să-ți inoculezi ideea că a șuta de la 11 metri este același lucru și la antrenament și într-o finală, atunci poți executa și cu capul și tot înscrii! Sau măcar cu călcîiul, ca Totti (căutați pe youtube după cuvintele cheie Totti, rigore, tacco)!
