Tache, Mache si co

În articolul precedent am evocat lucrarea unui turnător idiot și analfabet, căruia zelul nu i-a folosit la nimic, întrucât individul era complet lipsit de „antenele” necesare receptării faptului de cultură devenit, pentru el, „enigmă nesplicată”.
Documentele de arhivă date acum publicității pun în evidență și figura turnătorului cult, subtil, inteligent, infinit mai periculos pentru cei din jur. Distanță de ani-lumină între colaboratorul tâmp Matache și opusul său, Tache, autor al relatării despre adunarea de demascare organizată la Facultatea bucureșteană de istorie în martie 1959! Așadar, de la Tache, la Matache – parc-am fi în Caragiale! Despre celebrele ședințe de demascare s-a făcut vorbire, ici-colo, în proza „obsedantului deceniu”, dar ceea ce revelează ochiul atent și avizat al securistului Tache trece dincolo de literatură! Scriitura îngrijită, remarca de profunzime psihologică, nuanța sesizată cu finețe, concizia dialogului esențial și, mai ales, lejeritatea cu care se mișcă în lumea universitară și-n mediul academic arată că Tache are condei și-i de-al casei. Nu musafir, ci membru al familiei. Poate, chiar respectat.
Oricâte filme și cărți ar (mai) apare, inspirate din sumbrele „demascări” de atunci, tot va fi imposibil generației de azi să perceapă până la capăt atmosfera de teroare absurdă în care se desfășurau aceste procese publice de tip inchizitorial. Și cu atât mai puțin să-și închipuie ce evantai de trăiri, între lașitate adâncă și eroism naiv se consumau acolo, câtă mizerie umană țâșnea la suprafață!
Ședința cu pricina, condusă de Florian Dănălache, a fost organizată în sala Floreasca, cea mai mare a Bucureștilor anului 1959. Erau „judecați” de colegi, dar și de studenți, profesorii Dionisie Pippidi și Mihai Berza (pe parcurs au apărut și „victime colaterale”). Știți cu ce au greșit? N-au… semnat Apelul pentru eliberarea lui Manolis Glezos! Și nu din îndărătnicie contra-revoluționară, ci fiindcă nimeni nu spunea de ce-i acuzat Glezos – tot așa cum, ceva mai înainte, s-au cerut semnături pentru eliberarea soților Rosenberg, fără ca lumea să știe că Julius și Ethel fuseseră condamnați la scaunul electric fiindcă vânduseră rușilor secretele bombei atomice americane.
Ei erau, în versiunea oficială, doar „luptători pentru pace”. De altfel, Berza a și afirmat că „Dacă știam ce bucluc iese, scriam zece scrisori pentru Glezos!” În pofida organizării amănunțite, „demascarea” a fost pe jumătate ratată: studenții i-au aplaudat pe acuzați, ba chiar și unii profesori din prezidiu. Tache notează: „A aplaudat și Emil Condurachi, până i-a făcut tov. Atanase Joja semn.”
Oricum, învinuiții au scăpat ieftin. La „demascarea” compozitorului Mihai Andricu, „o jalnică epavă a trecutului”, cum scria „Scânteia” lui Brucan (aprilie 1959), căruia i se reproșa și că „a fost semnalat cu observații critice privind calitatea muzicii ușoare sovietice”, au luat cuvântul muncitori de la Uzinele „23 August” și „Vulcan”, scriitori, artiști lirici etc. (Din păcate, printre combatanți aflăm și numele lui Beligan…) Referatul cerea arestarea compozitorului și trimiterea lui imediată în judecată, dar Andricu s-a ales, până la urmă, cu excluderea din Academie și din Uniunea Compozitorilor.
Norocos a fost și Lucian Pintilie, „demascat” tot în anul de grație 1959, pentru că „umblă cu barbă, deși nu-i stă bine”, „este îngâmfat la maximum”, „nu-și salută colegii”, dar, mai ales, pentru că ar fi tratat cu superficialitate emisiunea Tv din 7 noiembrie, așa că se propunea scoaterea lui din Televiziune. Și cum un picior în fund poate însemna un pas înainte, concediatul s-a consacrat cinematografiei, domeniu în care avea să se impună hotărâtor.
Revenind la ședința din sala Floreasca: turnătorul vine cu o observație de finețe – conf. Maciu, iertat de critici, „fericit, la despărțire, se uita și după ultimul preparator să-i dea mâna.” M-am aflat, cândva, într-o situație asemănătoare. La terminarea ședinței, nu mă mai cunoștea nimeni, în vreme ce fericiții scutiți de bubuiala de la prezidiu, nu mai conteneau să-și strângă afectuos mâinile la despărțire. Bietul Maciu trebuie înțeles: se aștepta să fie înfierat cu mânie proletară, câtă vreme tocmai fusese criticat în revista sovietică „Voprosî istorii”… Nu știa că era programat pentru altă tranșă de demascări…