TABLETA DE WEEK-END

Nu prea văd șanse pentru filmul lui Mungiu în confruntările cinematografice americane, unde încă funcționează autoritar clișeul, rețeta, confecția de serie. Adevărat, așezate în cadru cu profesionalism impecabil și ireproșabil, nu la milimetru, ci la micron. E de-a dreptul hazliu să observi cum ponciful, acceptat cu seninătate, alunecă dinspre reproș către regulă: ați văzut vreodată, în vreun film american, ca momentul terifiant, de înalt suspans, al tăierii firului bombei cu ceas, să fie amplasat altfel decât în secunda ultimă? Iar toate bombele sunt dotate cu ditamai ecranul roșu, pe care alunecă amenințător cifrele secundelor, de parcă atentatorii ar avea vreun interes să ofere victimelor tocmai informația esențială! Tot regula cere ca, după consumarea spectaculoaselor cotonogeli colective, în care eroul „cel bun” este atacat pe rând de adversari (de parcă i-ar opri cineva să-l copleșească dintr-o dată!) și-i rezolvă unul câte unul, să rămână față în față cu „răuleanul” șef. Desigur, după tăvăleala de rigoare, binele învinge. Ieșirea prin Sărindar! Cineaștii americani înșiși se amuză alcătuind cu maliție liste de clișee, pe care, după ce le postează pe internet, nu ezită să le aplice conștiincios în următoarea lor peliculă. În care polițistul onest este ucis, obligatoriu, când mai are câteva zile până la pensie și după ce tras zeci de focuri dintr-un pistol dotat doar cu 6 cartușe în încărcător și unul pe țeavă. Înainte de tragica-i moarte, izbutise să dezamorseze bomba, tăind plin de transpirație – ca-n toate filmele americane – numai și numai firul care trebuie! Observați, deasemenea, că un detectiv ori agent poate rezolva cazul X mai ales după ce a fost suspendat – și izbutește să deschidă orice încuietoare utilizând, simplu, cartea de credit pe post de șperaclu (nu va reuși, însă, cu nici un chip, dacă dincolo de ușă se află un copil amenințat de incendiu). Odată intrat în cameră, cum deschide televizorul, dă exact peste știrea care-l privește direct, de parcă crainicii TV au păstrat-o cu intenție până atunci pe limbă! În filmele de epocă, vei constata că toți oamenii veacurilor trecute aveau albe danturi perfecte, fără carii, fără dinți lipsă! Filmele SF arată că, dacă ești blondă și frumușică, ajungi fără doar și poate, la 22 de ani, expert mondial în fisiune nucleară. Iar toate lap-topurile pământene se pricep să intre mintenaș în sistemul de comunicații al civilizațiilor invadatoare! Interesant – observă chiar cineaștii americani – este că toate cerșafurile sunt în formă de L, spre a ajunge exact sub brațul femeii care doarme, depășind doar cu un centimetru coapsele bărbatului de alături. Dacă, în cursul unei lupte, răulenii l-au rănit crâncen pe blondul super-erou, nimic nu-i va trăda durerea; se va strâmba însă cumplit când diva cu ochi albaștri o să-i curețe cojile rănii deplin vindecate. În timpul oricărei anchete, polițiștii vor vizita, obligatoriu, măcar un bar cu striptease și dansatoare la bară. Dacă va trebui să te ascunzi în interiorul unei clădiri, ai lejer la dispoziție bulevardele sistemului de ventilație, unde niciodată nimeni nu va căuta pe nimeni… Prin repetiție, poncifele au ajuns să facă parte firesc din convenție; sunt acceptate, tolerate, cultivate, în oricare film american „de acțiune”. Dacă spectatorul obișnuit al acestor filme (72% din producția cinematografiei americane) ar nimeri într-o sală în care se proiectează „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, ar fi complet bulversat. Odată, desigur, pentru că-i cu totul alt gen de film, dar mai ales fiindcă nimic nu respectă canoanele industriosului cinematografic. Doar la Hollywood Word Award (22 octombrie), unde a și fost nominalizat, Mungiu are șanse, deoarece palmaresul aparte al acestei competiții atestă deschidere către cultivarea adevărului de viață netrucat. La „Oscar” însă, unde prevalează rețetarul scenaristic „en vogue”, box-office-ul vedetelor, vâlva mediatică și spectaculosul perfecțiunii tehnice, nu prea văd șanse.