Constituția României în Art.1, aliniat (1) – România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.
În sânul societății românești a crescut procentul de eurosceptici și au devenit obsedante discuțiile despre suveranitate și independență, fără să existe vreo dovadă că României nu-i este recunoscut dreptul de a și le exercita, în virtutea statutului de stat suveran. S-a ajuns la această situație pe fondul dezamăgirilor acumulate, pentru că obiectivul nostru major de politică externă, aderarea la UE, a fost apreciat subiectiv și superficial, numai din punct de vedere al avantajelor, nu și al obligațiilor.
Constituția României Art.148 aliniat (2) – Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
La o citire superficială, se poate crede că România (doar) transferă competențe în Uniunea Europeană. La a doua citire, putem sesiza că este vorba despre competențe necesare pentru a fi exercitate împreună cu partenerii și statul participă cu putere de decizie la procesul legislativ european. Este demn de subliniat că un stat membru cu drepturi depline în UE – precum România – se implică concomitent, atât în procesul juridic național, cât și în cel european. Așadar, transferul de competențe nu are legătură cu suveranitatea, ci cu modul de exercitare a acestora. Lumea s-a schimbat. În contextul evoluțiilor internaționale din ultimele decenii, o mare parte a populației încă nu este familiarizată cu modul de funcționare a statului modern. Mulți consideră că problemele cu care se confruntă țara se datorează globalizării și apartenenței la Uniunea Europeană. Ei reclamă independența statului față de acest context relațional extern și gândesc că dezideratul lor poate fi asigurat de o entitate capabilă să se organizeze în mod autonom fără interferențe externe. Așa s-a afirmat (și) în România ideologia suveranității numită suveranism.
Suveranismul este laboratorul ideologic al partidelor extremiste, care încearcă să reafirme obiectivele comune, caracteristice radicalismului de dreapta și de stânga. Este un produs ideologic importat din Occident. Cu toate acestea, altele sunt revendicările popoarelor în Europa de Vest și SUA și altele sunt obiectivele sale în Europa de Est. În România se manifestă cel mai rudimentar și a devenit subiect de dispute și dihonie. Paradigma românească ne oferă suficiente exemple de obscurantism, izolaționism, populism, antisemitism, xenofobie, oferte și comportamente politice cu caracter totalitar, antieuropean. Dacă s-ar înțelege că oferta politică suveranistă, care înclină spre izolaționism și protecționism, este folosită, pe termen mediu și lung, de către Marile Puteri politico-militare și economice pentru a justifica încălcarea independenței altor națiuni, poate am fi mai reținuți. Să fim realiști. În sec. XXI, apartenența noastră la UE și NATO și fenomene precum globalizarea, migrația și schimbările climatice nu mai pot fi gestionate prin izolare și nici administrate după modelul constituțional westfalian (o putere supremă exercitată de stat în interiorul propriilor frontiere). Funcționarea juridică a statului modern/contemporan în noul context internațional, este adevărat, a determinat o reevaluare a conceptului de suveranitate, fără ca această chestiune să ne fie suficient explicată. Mai mult, motivați/speriați de creșterea procentului de nemulțumiți, decidenții inventează concepte noi, greu de definit, care adâncesc și mai mult confuzia, precum independența solidară (conceptul Strategiei Naționale de Apărare, la care a făcut referire președintele Nicușor Dan) sau apelează la concepte rar utilizate precum Suveranitate partajată. În esență, acest concept exprimă, cu alte cuvinte, conținutul juridic al transferului de competențe, așa cum se face referire în Articolul 148 din Constituția României.
