Superman și neputincioșii

O fericită neconcordanță a făcut ca acest articol să fie scris mult dincolo de ora obișnuită, astfel că am reușit să aflu și rezultatul alegerilor prezidențiale. Comunicarea scorului a coincis cu finalizarea unei competiții altădată extrem de pasionante, devenită acum, în formatul inaugurat în aceste zile, doar un exercițiu de anduranță pentru jucători și un coșmar aproape fără de sfârșit pentru spectatori. E vorba despre Cupa Davis, cea pentru care tremuram și noi în anii ’70, pe vremea lui Năstase și Țiriac, care au jucat nu mai puțin de trei finale, două în Statele Unite și una la București (dacă nu mă înșală memoria) și care acum a devenit un turneu ca oricare altul, numai că disputat la nivel de echipe și nu individual. Am urmărit atât cât am putut din acesta și evident că echipele cu care am ținut eu s-au cărat pe rând. Finala, disputată ieri și încheiată exact la ora la care și la noi se încheia finala pentru președinție, a pus față în față echipele Spaniei și Canadei (ajunsă cam cum e Germania la tenis de masă feminin, adică o echipă alcătuită exclusiv din chinezoaice; aici, „canadienii” sunt Pospisil și Șavopalov, și bine că n-a jucat și Raonici!), Spania însemnând nu doar ieri, ci pe întreaga durată a competiției, Nadal-plus-nu-mai-contează-cine! Paranteză: știți foarte bine că nu simt în principiu nimic când îl văd pe Rafa pe teren, pentru mine tenisul începând și terminându-se cu Roger Federer. Ei bine, pe întregul parcurs, Nadal a contabilizat niște cifre halucinante, jucând și câștigând toate meciurile jucate: 5 la simplu și 3 la dublu! Iar asta în condițiile în care Spania a câștigat finala din 2 meciuri, nu 3, că altfel Rafa ar fi adunat și a patra victorie la dublu. Zău că mi-a părut rău la urmă că nu-l pot îndrăgi. Ceva mai devreme, văzusem și alți sportivi, niște presupuși fotbaliști români, vreo 70 și ceva la număr, câți au intrat pe terenuri în cele 3 meciuri de ieri. În afară de „fițe și talente” n-am văzut absolut nimic la ei. Mă gândeam cum ar fi fost să-i pui să joace zilnic, ca pe Nadal. Cred că în afară de Nistor, toți ceilalți ar fi fost luați cu SMURD-ul. Nadal, sărit binișor de 30 de ani, pare că poate juca până la 60. Fotbaliștii noștri, când trec de 25, joacă de parcă îl căută din priviri pe poștașul cu pensia.