Sunt analfabet!

De câte ori m-am aflat la cozile de la ANAF am încercat neplăcuta senzație a unui „nu știu ce” rece, străin și trist. Până la urmă, cred că am înțeles: la ANAF, nimeni nu zâmbește. Până și la tribunal ori la cimitir sunt momente în care lumea se mai destinde cât de cât, izbutind să iasă din depresie și încruntare. La onorabila instituție financiară, și contribuabilul și funcționara de la ghișeu adoptă postura lui Buster Keaton, actorul de film care n-a zâmbit niciodată. De ce să se bucure cetățeanul care, de voie-nevoie, vine să dea statului parte din ce a reușit să agonisească? Cred că nici funcționarii nu-s prea încântați de munca lor, în care trebuie să țină seama și de aiuritoarea năvală a modificărilor legislative (de nu știu câte ori, până în ultima clipă, s-au schimbat condițiile pentru declararea impozitului pe venitul global în 2019!), și de posomorala acră cu care-i onorează oricare dintre fețele decupate de ferestruica ghișeului.
În calitatea mea de analfabet fiscal am fost nevoit să apelez în fiecare an la serviciile (plătite) unui contabil în stare să deslușească idiomul Declarației de impunere. Tot ce-i limpede pentru finanțiști nu-i deloc obligatoriu la fel de transparent pentru muritorul de rând, darămite pentru unul ca mine, care a avut, în liceul sucevean, media 1 la matematici și, de nu s-ar fi întâmplat să fi fost profesorul Nimițan coleg de liceu cu taică-meu, n-aveam cum să obțin în vecii vecilor izbăvitorul 3 (notele erau, atunci, de la 1 la 5).
În 2017, văzând un critic și neplăcut – (adică, minus) la finalul formularului primit de la ANAF, m-am înființat la coadă, aducând cei 160 de lei, pentru a afla, după un ceas de așteptare, că de fapt, trebuie să-i iau, nu să-i dau! Măi, să fie! N-aveam de unde să știu că ANAF-ul, aflat în slujba cetățeanului, nu judecă din punctul meu de vedere, ci doar din acela al statului, pentru care corecta despăgubire a contribuabilului înseamnă pagubă în buget – astfel, probabil, traducându-se apelarea la îngrijorătorul „ minus”!
Cei 160 de lei reținuți fără temei urma să-i primesc de la Direcția Financiară, aflată la kilometri de sediul ANAF. M-am dus. Altă coadă, după ispășirea căreia mi se spune că-i voi primi, dar după… 45 de zile. Că, de, atâta durează călătoria unei adrese dintr-un capăt în celălalt al urbei în era digitalizării și computerizării! Ce să fac, am revenit după 45 de zile, când se împlinise termenul. Altă coadă și răspuns negativ: încă n-a venit hârtia de la ANAF. Abia a treia oară (după două luni) a sosit și hârtia – taman când mă decisesem să anunț, în presă, că donez importanta sumă onor statului. De ce n-or fi scris, simplu și românește, „de primit”, „de restituit”? Pricepem și vorbim toți contabiliceasca? De unde să știu eu ce reprezintă acel minus, ce-i aia „cotă forfetară de cheltuieli”, „entități supuse regimului transparenței fiscale”, „pierdere netă anuală” (faimoasa Declarație 200)? La urma urmei, principiul transparenței derivă din „dreptul la informare a cetățenilor” statuat de art. 31 din Constituție! Iar în Codul etic al funcționarului fiscal scrie negru pe alb: „Trebuie să existe o comunicare permanentă, care să contribuie la înțelegerea mesajelor primite de la contribuabil.” Și mai departe: „Să nu utilizeze un limbaj neadecvat situației (argou sau limbaj de strictă specialitate)” și „să se asigure că răspunsurile oferite sunt înțelese de contribuabili”. Păi nu răspunsurile, ci întrebările sunt opace și chisnovate!! Iar alăturarea cu argoul este pe cât de hazoasă, pe atât de îndreptățită – doar urmează să fie impozitat și bacșișul!
Dar asta nu-i nimic, abia urmează comedia! Cumplit meșteșug de măcinat aiurea timpul cetățeanului: primesc așa-numitele „drepturi de proprietate intelectuală” (pentru scenariile filmelor difuzate de televiziuni și colaborări în presă, câte și cum se mai onorează). La care cota impozitară este de 7% și se reține… la sursă. Adică, entitatea care plătește, reține și virează statului cota cuvenită. Adeverințele anuale în care se face și respectiva precizare le primește și autorul, și ANAF. Deci, limpede, nu datorez statului nimic, ceea ce mi se comunică ulterior și de către ANAF. Atunci de ce toată mizeria cozilor, formularistica absconsă, trambalările pe la ghișee? Pur și simplu ANAF își face de lucru! Vorba lui Creangă: „șoarecele, când nu încape în bortă, își mai leagă și-o tidvă de coadă”.