Suha

Mai sunt locuri, în țara asta a noastră, în care zbârnâie (dacă e să treacă) o mașină pe zi, nu rag difuzoare tâmpe, răsuflarea văzduhului prefiră boare de cetină și pajiștile nu-s spurcate cu peturi, pungi și gunoaie, Aceste „funduri de sac”, care, de regulă, se proptesc în pieptul vreunui munte, nu prea tentează turistul de duminică, dornic de trasee comode și continui, dar mai ales de servicii, deocamdată absente în cotloanele Carpaților Orientali. Prin comparație cu infernul de pe Valea Prahovei, unde bucureșteanul naiv și snob speră să prindă o gură de aer de munte și se alege cu un damf și mai concentrat de elixir al eșapamentelor, codrii de la Suha și Stânișoara par o insulă din altă lume. Vara, curăția verde-crud a costișelor zici că-i decor pictat cu pensula. Iarna, când rămân doar trei nuanțe, alb, verde-brun și albastru-gălbui, se pogoară de nu știu unde o lumină calmă, caldă și lină, în irizările căreia prind să pâlpâie depărtate amintiri. N-am copilărit la munte, ci în colbul Ițcanilor, dar pe meleagurile troienite de pe malurile Suhăi, alunec repede într-o poveste cu oameni de zăpadă, copii la săniuș și brazi de Crăciun săraci, împodobiți cu hârtie creponată; în loc de artificii, agățam „lumânărele” de trotil (în 1945 se găseau pe toate drumurile – de la proiectilele neexplodate) care sfârâiau portocaliu, mirosind a război. În ianuarie 2008, Stânișoara și-a păstrat aceeași imagine de legendă pe care a intuit-o Sadoveanu, când a purtat-o de la Borca la Suha, peste Stânișoara, pe Vitoria Lipan, în căutarea „bărbatului cu căciulă brumărie și cal negru țintat” („Baltagul”). Atunci, ca și acum, se puteau citi în zăpadă aceleași urme ale viețuitoarelor pădurii: pasul cerbului (l-am și zărit într-o dimineață defilând către hrănitoare, în capul pâlcului de ciute), urma răvășită a mistrețului, șirul de gheruțe al râsului, saltul urecheatului, ne-graba vulpii… La Văleni, chiar sub Stânișoara, se poate vedea cum înțelegea vânătoarea „geniul Carpaților”: bordeiul de pândă din care a împușcat doi urși zici că-i hotel de trei stele: covoare, canapele, draperii, veselă, sobă de teracotă, WC fără cusur – halal! În fila de cronică a acestor locuri sunt însă înscrise și fapte mai demne de interes decât astfel de isprăvi pseudo-cinegetice, numai că, în vălmășagul „timpurilor noi”, trecem nepăsători pe lângă amintiri ce tind să se stingă precum, primăvara, urmele încrustate în zăpadă. Am înotat cu greu, prin nămeți, până la crucea de pe coasta Stânișoarei ce marchează locul ultimului cimitir din luptele cu nemții în al doilea război mondial. Acolo a căzut primul ofițer român… după încheierea marii conflagrații. Căpitanul V. Teodoreanu a avut neșansa să se întâlnească cu glontele în întâia zi de pace: 24 august 1944. Ce destin! De aici, de pe malurile Suhăi, din Mălini, și-a început drumul cel ce avea să dea semnalul dezghețului în poezia română: Labiș. Răpus și el în vreme de pace – de războiul cu sine însuși. Ultima poezie, „Pasărea cu clonț de rubin”, a conceput-o pe patul spitalului. „Pasărea de ceară” se intitulează poezia scrisă înaintea morții de militarul-poet, și el din Mălini, Ion Grosaru, ucis la Talil, în Irak, adică, în războiul altora. Ciudat cum premoniția sfârșitului se asociază cu fâlfâitul aripilor de pasăre! În codrii Stânișoarei s-a bejenit, între 1952-1954, călugărul Ilie Cleopa, astfel izbutind, împreună cu Arsenie Papacioc, să scape de urmărirea „organelor” ce încercau să-i dibuie scotocind schiturile și mănăstirile. În 2008 se împlinește o cifră rotundă – 510 ani – de când, într-un hrisov al lui Ștefan cel Mare, este pomenită comuna Mălini. Câtă istorie luminează acest petec de pământ românesc!
Închei cu un sfat pentru călător: nici iarna, nici vara, nu luați în serios hărțile și pietrele kilometrice ce vă îmbie să ajungeți pe valea Bistriței, la Borca. Până-n vârful Stânișoarei, „la cazemate”, drumu-i onorabil. Pe panta de coborâre, începe județul Neamț. Și-aoleu!