Deși au trecut 18 ani de la momentul ce a marcat căderea regimului comunist din România, municipiul Suceava încă poartă o puternică amprentă sovietică în ceea ce privește arhitectura orașului. Începând cu anii ’60, Suceava a devenit, treptat, un exemplu tipic de urbanizare impusă de o putere ambițioasă, incompetentă și surdă la opiniile specialiștilor.
Specialiștii arhitecți, nevoiți să-și desfășoare activitatea de proiectare între niște tipare înguste, „impuse de la centru”, sunt de părere că procesul de industrializare forțată a Sucevei, prin crearea celor două zone industriale în Lunca Sucevei și în Șcheia, a avut urmări destul de grave. Dacă prima zonă industrială a împărțit, practic, orașul în două, izolând cartierul Burdujeni, a doua zonă a determinat înglobarea parțială a satului Sf. Ilie și a satului Șcheia.
Cum a crescut orașul
În perioada 1950-1990, suprafața municipiului Suceava s-a triplat. Dacă în anul 1966, suprafața pe care se întindea municipiul reședință de județ era de 442 de hectare, în 1989, aceasta a ajuns la 1.345 de hectare. Municipiul Suceava, împreună cu extravilanul său, totalizau, în 1989, 5.210 hectare, față de 1957, când acesta reprezenta doar 766 de hectare. Parcelările pentru locuințele unifamiliale au jucat însă un rol mai mic în creșterea teritorială a orașului.
După 1960, în partea de sud-vest a orașului au început să se contureze opt noi „cartiere”: Areni, cu 2.200 de apartamente, Zamca, cu 1.200 de apartamente, ansamblul Ștefan cel Mare, cu 1.600 de apartamente, ansamblul Mihai Viteazu, cu 2.300 de apartamente, George Enescu, cu 8.000 de apartamente, ansamblul Ana Ipătescu, cu 2.200 de apartamente, ansamblul Mărășești, cu 7.600 de apartamente, și Obcini, cu 5.000 de apartamente, care au înglobat o suprafață de 500 de hectare.
Conform schiței de sistematizare din 1975 și 1980, prin remodelare și, ulterior, demolarea vechiului centru urban al orașului din secolul al XIX-lea, valoarea indicatorului de urbanizare prin construirea de noi blocuri a crescut pentru Suceava la 76%.
Cele mai vechi blocuri, în zona centrală
Arhitectul Ion Andriu își amintește că, în perioada 1954-1955, a început construirea condominiilor de pe străzile Armenească și Ion Creangă, în zona centrală a municipiului.
„Cele patru blocuri, câte două pe fiecare stradă, au fost construite după un proiect de tip sovietic, fiind lucrate foarte prost, cu deținuți din Penitenciarul Suceava. Fiecare bloc avea câte patru apartamente, parter și etaj, soluția tehnică fiind cărămida portantă și planșeele monolit”, a explicat arhitectul Andriu.
Aceste blocuri au fost locuite, imediat după finalizare, de nomenclatura vremii, șefi ai celor mai importante instituții din Suceava. Din păcate, la reabilitarea celor mai vechi blocuri din Suceava s-a lucrat până acum în mod nesemnificativ.
În perioada 1955-1958, pe strada Mihai Viteazu, au fost construite opt blocuri, cu aproximativ 100 de apartamente, respectând aceleași proiecte sovietice, cu locuințe spațioase, foarte înalte, cu spații total neeconomice. După 1958, în municipiu s-au ridicat blocuri proiectate la Suceava sau București. De altfel, potrivit arhitectului Ion Andriu, în 1957 s-a înființat prima unitate de proiectare de la Suceava.
După 1960, activitatea de construcție a început să fie mult mai bine sistematizată și organizată. Au apărut trusturi de construcții industriale și civile, dar a început și industrializarea Luncii Sucevei.
În numai patru ani, au fost ridicate ansamblurile de pe Aleea Trandafirilor și cel de pe bulevardul Ana Ipătescu, în zona cuprinsă între Teatrul din Suceava și Complexul Bucovina. În perioada 1961-1963, a fost construit ansamblul din centrul Sucevei, inclusiv blocul turn de pe esplanadă.
„Blocul turn a fost considerat, în perioada aceea, o minune a arhitecturii. Oameni din împrejurimile Sucevei și chiar din Botoșani veneau să-l admire”, povestește arhitectul Andriu.
„Se construiau 2.000 de apartamente pe an”
Anul 1964 a însemnat un avânt în activitatea de construcție, mai ales din punct de vedere calitativ, pentru că nu se mai lucra cu deținuți. Din păcate, a fost vorba despre o perioadă scurtă în care s-a pus accent pe calitate, inclusiv pe calitatea proiectării, prin venirea la Suceava a arhitecților Nicolae și Maria Porumbescu, care au proiectat și Casa Culturii din Suceava. În aceste condiții au apărut ansamblurile Mărășești-Areni și Ion Vodă Viteazu. În 1967, se proiectează și începe realizarea ansamblului de locuințe Tudor Vladimirescu.
Anul 1970 a marcat, în schimb, un avânt cantitativ în construirea de locuințe. În prima etapă, 1970-1974, a fost ridicat ansamblul George Enescu, în zona cuprinsă între Mărășești și Centrul de calcul. În 1975, începe construirea blocurilor din zona cuprinsă între Centrul de calcul și satul Sf. Ilie, inclusiv parte din cartierul Obcini. După 1978, începe construirea cartierului Zamca, concomitent cu cartierul George Enescu, finalizate în 1982 și care cuprind 8.000 de apartamente. În perioada 1978-1990, s-a conturat cartierul Burdujeni, tot cu 8.000 de apartamente, recunoscut ca un cartier muncitoresc.
„În 1980, s-a ajuns la maximum de cantitate și la minimum de calitate, deoarece calitatea nici nu era un principiu de interes. Se construiau aproximativ 2.000 de apartamente pe an”, a precizat arhitectul Ion Andriu.
Utilizarea noilor tehnologii cu un nivel ridicat de prefabricare, în condițiile climatice din Suceava, a condus la o serie de probleme precum infiltrațiile sau fenomenele de condens. Este perioada în care se promovează construirea de locuințe cu confort minimal, așa-numitele „locuințe diversificate”, perioadă în care apare și celebra „lege a sistematizării”, cu aberanta reducere a distanțelor între construcții.
În 1980, calitatea în construcții nu conta
În perioada 1982-1985, se finalizează zona centrală, mai exact strada Karl Marx (actuală Curtea Domnească), din păcate, din punct de vedere arhitectural, mult sub standardul dorit, cu blocuri urâte și străzi înghesuite. Acest ansamblu s-a construit în urma unei dispute mai mult politice, decât profesionale. S-a luat decizia discutabilă de a se demola toate clădirile vechi din această zonă, fără să se ceară și opinia arhitecților.
Tot în anii ’80 se definitivează și remodelarea zonei centrale a orașului vechi, prin completarea ansamblului Ștefan cel Mare și construirea ansamblului Petru Rareș, cu 300 de apartamente.
După 1985, a început ridicarea cartierului Obcini, a cărui construcție a durat până în 1993. Cele 6.000 de apartamente sunt ceva mai bine făcute sub aspectul izolației și chiar al confortului oferit de suprafețe. La construcția acestui cartier s-a adoptat soluția șarpantelor din lemn, care au înlocuit terasele ce trebuiau izolate anual.
„Particularii construiesc acum haotic”
În opinia arhitectului Ion Andriu, după 1989, a intervenit o revoluție și în construcții pentru că, în mod dramatic, nu s-a mai construit deloc.
„După 2000, s-a început timid prin acele ANL-uri. Din păcate, particularii construiesc acum haotic, deloc controlat. Dacă înainte controlul politic era prea mare, acum lipsește orice fel de control. Dacă înainte activitățile de proiectare și construire erau cenzurate de factorul de presiune politică, acum sunt practic necontrolate și sub presiunea șpăgilor”, este de părere arhitectul Andriu.
Numărul total al locuințelor din Suceava, apărute în perioada 1955-1990, este de aproximativ 35.000 de apartamente, în timp ce după 1990, numărul de locuințe construite de stat nu a depășit valoarea de 1.000.
„Dacă în alte domenii precum arta plastică sau muzica, o perioadă nefastă poate fi ușor depășită de evoluția istorică, cu arhitectura se întâmplă ceva mult mai grav, pentru că reparațiile presupun eforturi materiale foarte mari, care angrenează energii majore, iar produsul ei are o durată de existență foarte mare, chiar de ordinul sutelor de ani”, este de părere arhitectul Ion Andriu.
Evoluție arhitectonică
Suceava, orașul cu amprentă sovietică
