Întregind România Mare după Unirea din anul 1918, fostul Ducat Bucovina, de la marginea imperiului prăbușit al Habsburgilor, încă nedumerit după mai bine de un deceniu de integrare administrativă, începea să simtă, odată cu țara, frisoanele crizei economice. România Mare
România Mare, cu o suprafață de 295.049 kilometri pătrați și o populație (conform datelor statistice din anul 1920) de peste 15,5 milioane de locuitori era, ca mărime, a șasea țară de pe continentul european și a doua din Europa Centrală (după Polonia) în ceea ce privește numărul populației.
Reforma agrară din anul 1921 a produs o schimbare de anvergură în sectorul de bază al economiei naționale.
Dacă până atunci marii proprietari dețineau 47,7% din terenul arabil al țării, după reforma agrară suprafața deținută de marii moșieri s-a restrâns la 10,4%, proprietatea țărănească extinzându-se la 89,6%.
În timp ce în agricultură era preponderentă mica proprietate țărănească, industria înregistra o rapidă dezvoltare.
Dacă la un an după Unire numărul total al fabricilor din țară era de 2.747, în 1928 se înregistrau 3.966 de întreprinderi industriale.
Suceava, după 143 de ani de stăpânire habsburgică
După 143 de ani de stăpânire habsburgică, Suceava, ca urbe, intra pe făgașul dezvoltării industriale în cadrul statului național.
Potrivit unui chestionar întocmit de primăria orașului în anul 1921, în Suceava existau doar “două dubălării din anul 1908 și două cărămidării cu un total de 80 de lucrători” și funcționau “cinci mori, dintre care două cu motoare”.
Reforma administrativă din anul 1926 a făcut ca orașul Suceava, reședința județului cu același nume, să-și diminueze importanța, întrucât s-au conturat două noi județe, Rădăuți și Câmpulung.
Trecerea către producția de fabrică din primele decenii ale sec. XX s-a făcut cu orientarea către ramurile industriei alimentare și de prelucrare a materiilor prime existente în zonă.
Pâine, zahăr și ulei
În sectorul alimentar, industria morăritului a înregistrat o vizibilă dezvoltare. Moara “Unirea”, spre exemplu, avea o capacitate medie zilnică de 450-500 kg de cereale, iar moara cu motor de pe strada Bosancilor, construită în anul 1928, prelucra zilnic 10.000 kg de grâu sau secară și 4.000 kg porumb.
În 1928 funcționau în Suceava cinci brutării ale căror cuptoare scoteau zilnic între 800 și 2.400 de pâini.
În toamna anului 1927 a început să producă fabrica de zahăr din Ițcani, construită din inițiativa colonelului Alexandru Tilleman-Pruncul, cu utilaje de la firma Skoda din Praga.
Tot la Ițcani a început să funcționeze din anul 1931 (deci în plină criză) fabrică de ulei “Oliva”, cu o capacitate de producție de 10.000 kg în 24 de ore.
Câteva fabrici și ateliere manufacturiere
În cadrul industriei prelucrătoare de materii prime funcționau la Suceava câteva tăbăcării (în anul 1922 erau menționate tăbăcăriile lui Sterlieb, Korner și Rossler), o topitorie de in, o fabrică de cuie de lemn (aparținând lui Berl Born, care avea circa 30-35 de lucrători) și o fabrică de creuzotat traverse (la Ițcani), două fabrici de vopsele, precum și câteva cariere de pietriș și piatră calcaroasă pentru construcții, în rest fiind vorba doar de ateliere manufacturiere (cizmărie, croitorie, blănărie, tâmplărie etc.).
În anul 1930, numărul total al salariaților din industrie în Suceava era de 1.446 de oameni, o mare parte a populației (circa 40 %) fiind ocupată în agricultură, ceilalți cetățeni ai urbei fiind antrenați în alt gen de activități (comerț, servicii, etc.).
“Pâinea săracului”
Nefiind vorba de o zonă puternic industrializată, criza din anii 1929-1933 a generat în mai mică măsură șomaj la Suceava.
Primii care s-au confruntat cu șomajul au fost zidarii și dulgherii, deși, temporar, au găsit și ei de lucru pentru că în acea perioadă în Suceava au avut loc mai multe incendii, între care și cel de la moara “Unirea” (1932).
Pentru ajutorarea acestora s-a înființat o loterie și s-a constituit un comitet local pentru prevenirea și combaterea șomajului.
Din inițiativa și cu sprijinul Primăriei a luat ființă societatea “Pâinea săracului”, care întreținea o cantină la care primeau masa 120 de șomeri și circa 200 de oameni săraci, ajutorare care a încetat abia în anul 1936, când cei rămași fără slujbe au fost angajați la lucrările de interes public inițiate de administrația orașului.
*
Chiar dacă unele fabrici și mici firme individuale, care nu dispuneau de suficient capital, și-au mai redus din numărul de angajați, iar unele ateliere manufacturiere au tras obloanele, Suceava a traversat anii de criză fără să înregistreze pierderi dramatice în economie.
Comerțul, cu precădere cel cu cereale și animale (oborul Sucevei era unul dintre cele mai mari din zonă), s-a desfășurat în continuare și a asigurat alimentarea bugetului local.
Casa Națională
Faptul că la Suceava criza economică din anii 1929-1933 nu a fost resimțită acut, ca în alte zone ale țării, este relevat și de investițiile care au continuat să se facă în această perioadă.
În 1932, în Duminica Tomii, a fost inaugurată, după finalizarea unui nou corp, clădirea Casei Naționale.
„Noua aripă a casei – citim în revista „Făt-Frumos”, nr. 3-4, din anul 1932 – era de toată frumusețea: o mare sală festivă pentru audiții muzicale, conferințe, serate…saloane luminoase puse la dispoziția societăților culturale…”.
Presa vremii sublinia “stăruința și iscusința președintelui societății, dr. Eusebie Popovici (n.a. fost primar al urbei în două rânduri, între 1918-1919 și 1926-1927), care a reușit să ducă la capăt asemenea operă chiar în această vreme de cumplită criză”.
Podul de la Ițcani și Abatorul Burdujeni În anul 1930 în Suceava existau 13 instituții bancare, din care doar una era reprezentată de capitalul străin.
Inundațiile din anul 1929 au avariat podul de la Ițcani, care, în cursul anilor 1929-1930, a fost complet refăcut, înlocuindu-se structura din lemn cu beton armat.
Abatorul din Burdujeni, înființat încă din anul 1911, dar distrus în război, a fost refăcut (pentru asigurarea fondurilor s-a introdus și un impozit nou, de un leu la kilogramul de carne) și, din decembrie 1933, a început să funcționeze în baza contractului încheiat între Ministerul Agriculturii și “Uniunea anglo-română pentru industria baconului”.
Totodată, în zona pieței agro-alimentare, s-au construit tot atunci o hală pentru desfacerea cărnii și a produselor din carne.
