STURZU

Îi plăcea să se auto-iluzioneze și-și construise o lume paralelă, întemeiată pe cumsecădenie și bună cuviință, în care toate se orânduiau potrivit unui unic temei: valoarea. De unde i s-au tras și cuvenitele deziluzii… Mai întâi, i-am fost student. Era asistentul profesorului Husar și ținea seminarul de estetică. Atunci, în anii ’50, studențimea arăta ca vai de ea: mai toți purtam amărâtele haine din liceu. După trei-patru ani, paltoanele erau date la întors (trădau cheutorile cusute…); la pantofi purtam blacheuri, așa că băteam mereu un soi de step involuntar și dezordonat pe sobrele culoare universitare. Fetele se înveșmântau în „sare și piper”, așa numita „pânză America” (repede re-botezată în ton cu epoca „pânză muncitorul”), ieftină și, în felul ei, arătoasă, dacă se purta peste juponul scrobit. Și profesorii se îmbrăcau „pe puncte” – un soi de cartele pentru haine-stas. În astfel de peisaj mohorât, asistentul apărea cu un impecabil costum maron, cămașă albă și cravată asortată. Purta ochelari cu ramă subțire, aurie; blonduț, delicat, distins, sugera fetelor amorezate la grămadă posibila existență a unui alt tip de ideal masculin decât mult mediatizatul mușchiulos cu cizme și bască, vedeta întrecerii socialiste de la Bumbești-Livezeni. Sturzu cocheta și cu poezia – ce-și putea dori mai mult o jună romanțioasă, cu cartelă „scurtă” la cantină (numai prânzul) și lecturi din Minulescu? Numai că asistentul nostru ignora furtuna de sentimente dezlănțuite în secțiunea feminină a grupei 234. Oricum, chiar de la primul seminar ne-am zis: iată intelectualul. El m-a adus, încă din studenție, la Radio Iași. Acolo aveam să descopăr, în același personaj, dăruitul. Credea fără rezerve în ceea ce face (cum, de altfel, atunci credeam toți), drept pentru care era pus la treburile cele mai ingrate, inclusiv la șefia… secției agrare. Chiar dacă scria despre fătări la oi și producții la hectar, tot poet rămăsese, adică, pe undeva, și… aerian: lui îi aparține titlul antologic „Flămânzii de ieri și de azi”. A urmat trudnica înființare a revistei „Cronica”. Într-o formulă organizatorică aiuristică (trei redactori șefi adjuncți și nici unul șef…) Sturzu, aflat printre cei trei, și-a revelat calitatea și disponibilitățile mentorului. Chiar și întrecea măsura acordând nelimitat credit tinerilor – dar, de regulă, a mizat corect. A urmat perioada directoratului la Teatrul Național (el mi-a jucat prima piesă, „Tango la Nisa”), cea mai fastă perioadă a omului de cultură Corneliu Sturzu, ce i-a oferit inclusiv fertile sugestii poeticești (a se vedea împlinitul poem „Camera de recuzită”). Atunci și acolo a izbutit să abandoneze compromisul ocazionalului festivist, căruia îi mai plătise tribut din când în când. N-a rezistat prea mult în fotoliul lui Sadoveanu (teatrele sunt directorofage); i-am obținut postul de adjunct la nou înființata Editură „Junimea”. A fost un bun editor. Dar a început cumplita „strângere a șurubului” până la instalarea senzației de sufocare. I s-a desființat și postul. A trecut, cu ceva speranțe, la șefia „Convorbirilor literare”. Cenzura, „indicațiile”, rigorile, l-au măcinat și l-au făcut să-și caute echilibrul de odinioară în nefericite paleative. Își pierduse și din eleganța ținutei universitarului tânăr, și din prestanța autoritară a directorului de Național. Părea hăituit. La revoluție, a fost scos din redacție aproape cu picioare în fund – el, care se străduise mereu să-i ajute pe toți! Umilit și marginalizat, s-a stins pur și simplu – încă un prinos pe altarul ingratitudinii și intoleranței. A fost un om. Fata pe care a adoptat-o prin anii ’80 îi poartă numele și, cu devoțiune, îi editează postumele…