Preasfinția Voastră, de ce a dat Dumnezeu această poruncă? Era legată de un anumit context?
În general, toate legile, poruncile, canoanele, întrunirile sinodale din primele veacuri au venit pe fondul unor abateri ale omului de la buna rânduială. Știut este faptul că Israel, în peregrinările lui, a greșit în repetate rânduri împotriva lui Dumnezeu și atunci El a emis acest Cod de Legi, Decalogul, prin care i-a trasat acestuia drumul în viață, drumul spre împărăția cerurilor.
În prima poruncă, Dumnezeu pretinde un cult exclusiv: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (…) Să nu ai alți dumnezei afară de Mine“ (Ieșire 20, 1-3; Deuteronom 5, 6-7). Atenție! Dumnezeu spune, poruncitor: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!“. Înseamnă că Israel căuta alți dumnezei materiali, iar porunca se vrea a fi strigătul lui Dumnezeu în contextul unei situații pe muchie de cuțit.
Mai are astăzi valoare și obligativitate pentru noi această poruncă?
Cum să nu! Cuvântul lui Dumnezeu în viața noastră are obligativitate și valoare imuabilă.
„Nu este greu să-L cunoști pe Dumnezeu“
Porunca în discuție implică o cunoaștere prealabilă a lui Dumnezeu. Cum poate cineva să-L cunoască pe Dumnezeu atât timp cât nu L-a văzut?
Încerc să fiu concis (un răspuns pe larg îl găsiți în „Logica Trinității“, cea de-a doua teză de doctorat a mea), amintindu-vă că Sfinții Părinți spun că, deși „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată“, Fiul este singurul care a mărturisit despre El (Ioan 1, 18); Sfânta Scriptură spune că cine a cunoscut pe Fiul, implicit a cunoscut și pe Tatăl. Fiul nu poate fi înțeles fără Tatăl, deoarece Fiul le are pe toate ale Tatălui ca Fiu. Cât privește Duhul Sfânt, El ni-L face cunoscut pe Fiul ca Fiu al Tatălui și activează și în noi, oamenii, filiația față de Tatăl. Duhul Sfânt produce între noi și Fiul lui Dumnezeu unirea cea mai intens experiată, deci, implicit, și cu Tatăl, tot prin Fiul, dar nu ca o unire după ființă, ci prin participare. Participi la ceva străin de tine, nu la ceea ce ești tu. Însă, dincolo de această gândire patristică, nu este greu să-L cunoști pe Dumnezeu.
Lui Israel, Dumnezeu i S-a revelat în nenumărate rânduri. Lui Moise i S-a autodefinit: „Eu sunt cel ce sunt“ (Ieșirea 3, 14). Cuvintele acestea sunt de fapt formularea principiului identității din logica formală, fără de care orice logică omenească pare imposibilă: A # A, adică, Existența există! Or, când eu spun despre ceva că există, înseamnă că acel ceva a fost posibil, cum de altfel a fost posibilă și Întruparea lui Dumnezeu. În metalogica lui Dumnezeu, adevărurile se trăiesc, nu se discută.
Sigur, Dumnezeu poate fi cunoscut așa cum se învață la dogmatică prin revelația (descoperirea) Sa, fie naturală, fie supranaturală. Se mai vorbește și despre o cunoaștere a lui Dumnezeu catafatică (rațională), prin care Îl cunoaștem pe Dumnezeu numai în calitatea de creator și susținător al lumii, și o cunoaștere apofatică, negrăită. Numai că, prin niciuna dintre ele, Dumnezeu nu poate fi cunoscut în ființa Lui. Însă, așa cum spuneam, existența lui Dumnezeu este un postulat al credinței și nu poate fi demonstrată științific, în laborator. Eternitatea, infinitatea, omniprezența, omniștiința și omnipotența lui Dumnezeu sunt dincolo de ce mintea omului poate cuprinde în sisteme, concepte sau noțiuni.
Idolii care ne înstrăinează de Dumnezeu
Ce rezonanță are porunca I în cadrul Fericirilor?
Porunca I are rezonanță în Fericirea a șasea („Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“). Deci, ca să-L poți vedea pe Dumnezeu nu trebuie să ai conștiința încărcată. În Psalmul 50, David Îi cere insistent lui Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule“ (v. 11). El era conștient de faptul că fără o astfel de curățenie, vederea lui Dumnezeu îi va fi imposibilă.
Cine păcătuiește împotriva acestei porunci?
Păcătuiesc în primul rând cei ce nu cred în Dumnezeu – Treime; cei care neagă această singură realitate, cauză a tuturor celorlalte realități, preferând și chiar slujind o pseudo-realitate.
Despre ce „alți dumnezei“ vorbește porunca?
Când porunca spune să nu ai alți dumnezei, nu se referă la Persoanele care alcătuiesc Treimea, ci se referă la idolii materiali ai lumii acesteia care sunt străini Treimii.
Dogmatica vorbește despre Dumnezeu Treime, adică despre Dumnezeu Unul în Ființă și întreit în Persoane sau, cum se spune în logică, Unu rațional și Trei existențial. Sau 1 = 3. Însă Dumnezeu, ca Dumnezeu, are în Sine pe Cuvântul – Hristos Dumnezeu (Ioan 1, 1), căci un Dumnezeu care nu are din veci un Fiu pe care-L iubește și care-L iubește, spune părintele Stăniloae, nu poate fi Dumnezeu adevărat. La rândul Său, Cuvântul Cel împreună-veșnic are de înainte de veci pe Duhul Sfânt, Cel de o ființă cu El și purces mai înainte de veci din Tatăl, dar niciodată Aceștia (ca unică fire și unic Dumnezeu în trei ipostasuri) nu se despart de ființa și firea cea împreună-veșnică1. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune colosenilor: „Cuvântul lui Dumnezeu este mai înainte decât toate și toate prin El s-au făcut“ (Coloseni 1, 17) sau: „Toate s-au făcut prin El și pentru El“ (Coloseni 1, 16).
În Pildele lui Solomon citim: „Când El (Dumnezeu) a întemeiat cerurile Eu (Hristos-Cuvântul) eram acolo“ (Pilde 8, 27). Da, acolo era Hristos-Cuvântul, Cel care S-a născut înaintea lui Avraam (Ioan 8, 58), Cuvântul lui Dumnezeu (Apocalipsa 19, 13), Care dintru început era la Dumnezeu (Ioan 1, 2).
Cât despre idoli, fiecare perioadă cu idolii ei. Dacă înainte acești idoli erau de lemn sau de piatră, astăzi ei sunt de altă natură; se schimbă cu vremurile. Cert este că ei sunt capabili să ne înstrăineze de Dumnezeu, ca unii ce se substituie Lui. De altfel, Dumnezeu Însuși ne-a atras atenția asupra acestui adevăr, spunând: „Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept și mântuitor. (…) Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, și nu altul“ (Isaia 45, 21-22).
Nu suntem opriți prin această poruncă de la cultul sfinților și al îngerilor?
Nicidecum! Sfinții nu sunt dumnezei, ci sunt sfinți. Sfânt înseamnă om îndumnezeit, nu dumnezeu prin esență. Îngerii și sfinții sunt cei care mijlocesc relația noastră cu Dumnezeu. Ei sunt pilde de viață trăită în Dumnezeu. Sfântul Pavel spune că sunt casnicii lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), care Îi slujesc Lui neîncetat. Or, cinstindu-i pe cei pe care Dumnezeu Însuși i-a proslăvit și pe care i-a îmbrăcat cu slava Sa (Romani 8, 30), cu o cinstire ce li se cuvine, nu aducem nici un prejudiciu adorării pe care o dăm numai lui Dumnezeu, ci dimpotrivă Îl cinstim pe Cel care este izvorul sfințeniei lor.
Cum se poate apropia omul de Dumnezeu și astfel să împlinească porunca?
De Dumnezeu nu se poate apropia cineva printr-o speculație teoretică, ci cu o inimă străpunsă de conștiința micimii și păcătoșeniei proprii. Numai într-o astfel de inimă Dumnezeu pătrunde cu razele iubirii Sale.
Faptul că Dumnezeu este dincolo de orice afirmație și/sau negație, teologic vorbind, nu face cu neputință legătura Lui cu noi2. Pe Muntele Sinai, Moise vede mărirea Lui, dar această mărire înseamnă o ieșire a lui Moise din sine spre cele mai înalte, el este atât de furat de mărirea Persoanei lui Dumnezeu, că nu se mai gândește la sine, ci își iese din sine. O astfel de împărtășire are loc în vedere (Sfântul Grigorie Palama), căci aici cel ce vede se întâlnește nemijlocit cu Dumnezeu văzut și se împărtășește de El, așa încât de la Dumnezeu văzut vin raze în cel ce vede și, prin raze, vine El Însuși ca persoană. Atunci privirea se desăvârșește prin faptul că se concentrează numai la Cel cu adevărat Unul întru care se află totul. Această atenție totală spre El este hrănită de iubirea deplină de El, dar care implică în sine și ascultarea desăvârșită de El. Așadar, numai în Dumnezeu, ca parteneri ai Lui, chiar în trup, suntem liberi de toate. În această libertate, Dumnezeu conlucrează numai cu cei ce nu țin la voia lor (voie care-i ține despărțiți de El), cu cei care pentru a-L simți pe El renunță la sine aflându-și întreaga existență și identitate numai în El, care Se sălășluiește în cei vrednici, asemenea lui Moise, iar aceștia se fac sălaș Lui. Or, pe Dumnezeu nu trebuie să-L mințim slujind altor dumnezei!
1 Sfântul Nichita Stithatul, Filocalia VI, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977, p. 304.
2 Sfântul Grigorie Palama, Filocalia VII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977, p. 273.
(Nicoleta Olaru, Ziarul Lumina)
