Nu cred că v-am spus vreodată cum urmăresc eu meciurile televizate și în ce relație sentimentală mă aflu, de o bună bucată de timp, cu fotbalul românesc. În primul rând, trebuie să recunosc că mi se rupe fix în paișpe de cine câștigă sau nu oricare din trofeele naționale cu valoarea de zero barat. Știu doar că, din când în când, mă interesează cine pierde, iar asta înseamnă pur și simplu că primii „clienți”, cu oricine ar juca, sunt Steaua și Dinamo. Îmi mai doresc, de ani întregi, să o văd pe Bistrița retrogradând, în contul zilelor de „glorie” ale Gloriei… Mă uit, așadar, fără pic de sentiment (dar cu multe resentimente), cumva ca la teatru. Numai că teatrul ăsta e atât de prost, de la scenarii și regie până la actorii care-s niște amărâți de cabotini, încât nu e de mirare că se joacă în „săli” pustii. De cele mai multe ori însă, în locul dramei sau al tragediei așteptate, ai parte de un spectacol comic, generat de faptul că actorii își încurcă rolurile între ei, uită replicile chiar în punctul culminant, se împiedică și cad din senin, încât te întrebi dacă n-ai nimerit tu greșit amplasamentul, întrucât pare mai degrabă un spectacol de circ. Dar și la circ există o ordine, niște reguli, niște momente de vituozitate, mai vezi o jonglerie, mai apare câte un leu, câte un crocodil, în timp ce la circul ăsta nu vezi decât clovni. Iar clovnul, se știe, este în fond un personaj trist.
Ei bine, în ultimele câteva zile mi-a fost dat să văd doi dintre clovnii pe care (păi nu vă zisei că nu-s atent la amănunte?, că în afară de vreo două panarame supreme, Moți și Bănel, pe ăilalți nici nu știu cum îi cheamă și nici unde joacă?) îi credeam fie arestați, fie pensionați, fie dispăruți pur și simplu, la pensie sau în Insula Paștelui: numiții Deaconu și Chivulete. De meserie cam fără, ocupația: arbitri. Ei bine, i-am studiat atent, cam cum m-aș uita la un ornitorinc dacă mi-ar ieși în cale pe malul lacului. Am văzut doi malaci, greoi ca parodia de fotbal pe care cică o arbitrau, cu niște mișcări de badigarzi d-ăia, cu priviri la fel de inteligențe ca ale ministrului Ialomițianu, infatuați în fiecare gest de hipopotam sătul, și fluierând, bă nenică, într-o dușmănie: nu orice atingere fizică, dar orice ștergere de tricou cu tricoul adversarului, orice strănut, orice deplasare a mingii cu 14 cm de la locul loviturii, încât fără să vrei îți evocau în fiecare secundă strădania prostului de a fi și fudul, că altfel parcă nu-i prost destul.
