În fiecare an, pe 28 septembrie, obștea Mănăstirii Voroneț trăiește moment de sărbătoare, prilejuită de împlinirea unei tot mai frumoase vârste a Maicii Starețe, stavrofora Irina Pântescu.
Cum să-ți găsești cuvintele pentru a vorbi despre o personalitate atât de complexă, cum este Sfinția Sa? Există un stih dintr-o cântare bisericească ce ne îndeamnă că, poate, „mai lesne este a iubi noi tăcerea”. Dar pentru că așa a îngăduit Bunul Dumnezeu, ca la momente de sărbătoare să ne împărtășim bucuria apropierii de cei dragi, se cuvine să arătăm de ce o iubim pe ”Măicuța”. Să nu surprindă cititorii că în acest text, Maica Stareță Irina va fi numită doar „Măicuța”. Este specific obștilor de călugărițe ca doar Maica Stareță să nu fie nominalizată, ci în vorbirea despre sfinția sa să se folosească apelativul de „Maica” sau „Măicuța” (diminutivul arătând un atașament mai adânc față de persoana sa).
Măicuța noastră este un izvor nesecat de înțelepciune!
Măicuța noastră este un izvor nesecat de înțelepciune! Pentru oricine, din orice condiție socială, intelectuală sau duhovnicească. La cei 82 de ani ai săi a trecut prin mai multe orânduiri sociale. S-a născut în 1932, deci înainte de război, în satul Goruni, com. Tomești, jud. Iași. Cine putea să-și închipuie că va ajunge stareță la Mănăstirea Voroneț căreia Măria Sa, Sfântul Ștefan cel Mare, i-a dăruit în sec. al XV-lea o moșie de la Tomești? Numai Bunul Dumnezeu care le potrivește pe toate.
Toată viața a muncit, dar școala și cititul nu au lipsit din constanta vieții sale
Destinul său a fost marcat de suferință; pentru că tatăl a plecat prea timpuriu din familie (Măicuța avea doar 3 ani și jumătate); pentru că au murit frați și surori înainte (este al 7-lea copil din 9) și a rămas să-și trăiască cei mai mulți ani din viață doar cu mama și cu sora Maria, mai mică cu doi ani; pentru că la Iași a fost teatru de război; pentru că foametea a apăsat mai mult pe cei obidiți…
Dar din acel timp al foametei Măicuța are povești exemplare de solidaritate umană și minune dumnezeiască.
După o ninsoare prea târzie, din livada de meri înfloriți, mama și cele două fete au scuturat zăpada rugându-se la Bunul Dumnezeu; iar rod a mai dat în acea vară doar „livada văduvei” din sat.
Tot atunci, având pe lângă casa lor o văcuță, mama văduvă și cele două fete împărțeau laptele cu vecinii, care stăteau zilnic la rând cu ulcicuța pentru a-l primi, de pomană, pentru ca familiile lor să trăiască. Era vară și grâul încă nu se copsese, iar văcuța care împlinea curând să fete a dat lapte până în ziua când au reușit să facă prima turtă din grâul în pârg, strâns cu mâna de pe câmp. Dar ziua aceea a fost „azi”, iar „mâine” vaca a fătat!
Povestește adeseori că a fost înființată în comuna sa primul dispensar modern și prima grădiniță pilot, care apoi a devenit școală primară și apoi s-a extins la 7 clase, pentru implementarea învățământului la sate. Numele învățătorului său era Nicolae Gălățeanu, iar lecțiile de geografie și istorie se făceau numai la hartă. Vărguța din mâna sa devenea indicator în mâna fiecărui copil, care trebuia să exemplifice la hartă ceea ce spunea. Și dacă mama Măicuței o mai cerea de la școală în unele zile, ca să ajute la treburile câmpului, de pe deal, de unde era, o aducea învățătorul când avea inspecție, pentru că era etalonul lui de maxime realizări în clasa pilot. Și așa a fost în toți anii de școală care au urmat! (Și la Seminarul Teologic de la Agapia, unde a studiat înainte de Decretul 410 din 1959; și la Liceul Teoretic unde a studiat la Iași, în anii de prigoană ai Decretului: 1959-1972.)
Printre calitățile vizibile la primul contact cu sfinția sa este și aceea de foarte bun gospodar. Asta poate să vină și de la prea îndelunga sa experiență de acest gen. La numai 12 ani, mama sa i-a spus: „De azi înainte TU rânduiești gospodărirea casei!” Și așa a continuat, cu însămânțarea culturilor, cu lucrarea livezii de meri, de cireși și a viței-de-vie, precum și cu valorificarea produselor în piețe.
Toată viața a muncit, dar școala și cititul nu au lipsit din constanta vieții sale.
Vocația monahală a fost „chemarea lui Dumnezeu” în inima sa
Vocația monahală a fost „chemarea lui Dumnezeu” în inima sa. Dar și cu aceasta ne oferă o lecție de ascultare. La 20 de ani i-a spus mamei că aceasta este viața pe care și-a ales-o. Iar mama, ca cea care o văzuse grijind cu folos atâția ani rostul numelui lor între gospodăriile satului și care spera ca așa să rămână și după ce va închide ea ochii, n-a primit, n-a înțeles această chemare. Iar Măicuța a rămas! A mai stat un an de zile, până când însăși mama, care a înțeles că asta este calea fiicei sale, a dezlegat-o să plece la mănăstire.
Au trecut astfel 61 de ani de ascultare în mănăstire. A muncit cu mâinile la câmp, la pădure, la construcții; a învățat teologie de la dascăli pe care-i evocă cu mult respect și drag; a suferit surghiun din urma Decretului 410; la mii și mii de oameni a vorbit cu demnitate și profesionalism despre frumusețea istoriei, credinței și culturii neamului românesc… Și a răspuns chemării Bisericii de a prelua destinele Voronețului, când Sfântul Daniil Sihastru a vrut ca mănăstirea sa să fie reînviată, după 206 ani de întrerupere a vieții monahale (1785-1991).
Munca
Deasupra tuturor acestor preocupări, însă, a iubit și iubește Biserica, slujbele și rugăciunea. Puterea din rugăciune a făcut-o să poată ajuna, an de an, întreagă prima săptămână a postului Mare, și multe alte zile, din dragoste de Dumnezeu. Înțelepciunea din rugăciune i-a dat un anume echilibru la vremea trecerii prin încercări, echilibru pe care-l transmite și astăzi oricui îi cere sfatul la vreme de ispită. Puterea rugăciunii o face să radieze lumină, seninătate, nădejde în credință către toți care îi ajung în preajmă, mai mult sau mai puțin timp. Lângă sfinția sa viața este mai ușoară. Pentru că are darul de a modela totul în jur, ca să devină mai ușor. De fapt această modelare sfinția sa o face cu un instrument care este la îndemâna orișicui: MUNCA. Munca este secretul ei! Nimic nu se întâmplă; totul este trecut prin filtrul rațiunii; totul este înțeles în mecanismul său și făcut să răspundă „nevoilor Voronețului”. Pentru că la Mănăstirea Voroneț, am spus de atâtea ori că „nu noi plănuim ce trebuie să facem, ci Voronețul este cel ce face comanda”. Nu-ți trebuie mult timp să înțelegi că sfinția sa a fost ALEASĂ pentru a prelua și modela destinele Mănăstirii Voroneț de azi.
Temeinicia
Un alt aspect al valorii sale este temeinicia. Temeinică este cultura adunată în ani de studiu, lecturi, observații, care radiază la orice conversație sau emisiune de radio sau televiziune, când nu știe niciodată întrebările la care va trebui să răspundă. Sau când ne recită poezii nesfârșit de lungi, de copilărie, de școală sau creștin moralizatoare. Este temeinică experiența sa cu care intervine în acțiuni practice care au ca finalitate desfășurarea unei activități umane; aceasta au simțit-o multe categorii de profesioniști: profesori, arhitecți, ingineri, agricultori și mulți alții.
Și ca să enumerăm doar trei din buchetul de calități ale sfinției sale ce emană spre noi, voi încheia cu umorul (recunoscut, de altfel, ca una dintre calitățile marilor oameni de cultură). Se consideră favorizați de soartă cei care au avut parte de a petrece ceva timp cu sfinția sa „la un pahar de vorbă”, cum se spune în popor. Glume cu tâlc pe seama sa sau a celor din jur, ghicitori, vorbe din popor, povești, poezii fac atmosfera foarte plăcută acolo unde este invitată. Aceasta o face, însă, de dragul celor din jur. Pentru că în rest, de o întâlnești mergând pe alei, stând la pescuit, călătorind cu mașina, stând aparent privind la ceva… buzele sfinției sale vorbesc rugăciunea. Cu rugăciunea ne crește și pe noi, fiicele sale duhovnicești.
„Maica General”, cum o numește PF Părinte Patriarh Daniel; „Omul providențial”, cum a numit-o ÎPS Pimen, Arhiepiscopul nostru; „Străjer al Măriei Sale, Domnul Ștefan cel Mare și Sfânt”, cum îi place să se numească uneori; „Mamă” ocrotitoare, exemplu de viață duhovnicească, de demnitate și patriotism cum o simțim noi, ucenicele sfinției sale, fiind doar câteva din caracterizările ce îi sunt dedicate, cu nesfârșită bogăție, din afară, de către toți cei ce o iubim.
Nu voi face referire aici la revărsarea darurilor sale peste noi, ucenicele sale, în viața noastră de zi cu zi. Găsesc înțelegere, sper, că aceasta e mai bine să rămână „taina” noastră. Vă spun doar că O IUBIM!!!
Vă îndemn acum să ne rugăm cu toții la bunul Dumnezeu să-i dăruiască sănătate, ani mulți în continuare ca să ne povățuiască și să ne iubească pe toți, să-i dăruiască sfârșit creștinesc și mântuire pentru sufletul său.
ÎNTRU MULȚI ANI, MĂICUȚA NOASTRĂ STAREȚĂ IRINA!
(Monahia Gabriela PLATON, Sfânta Mănăstire Voroneț)
