Starea păcatului

Pe păcătosul în fața căruia stă nevoia reînnoirii prin pocăință, cuvântul lui Dumnezeu îl înfățișează sub chipul omului care este cufundat într-un somn adânc. Trăsătura izbitoare care caracterizează asemenea persoane nu este întotdeauna un viciu pronunțat, ci propriu-zis lipsa unei râvne însuflețite, a unei lepădări de sine pentru slujirea lui Dumnezeu, însoțită de o hotărâtă rupere de tot ce e păcătos; adică faptul că la ei, evlavia nu constituie obiectul principal al grijilor și ostenelilor, că ei, fiind plini de grijă pentru multe alte lucruri, sunt cu desăvârșire nepăsători pentru mântuirea lor, nu simt deloc în ce primejdie se află, neglijează viața cea bună, și duc o viață cu credință rece, deși uneori regulată și corectă când este privită din afară. Aceasta este trăsătura păcătosului văzut în general. În detaliu, iată cum apare omul lipsit de har:
Întorcându-se cu spatele de la fața lui Dumnezeu, păcătosul se oprește asupra persoanei sale și se ia pe sine drept scopul principal al întregii sale vieți și activități. Pe de o parte el se supără apreciază zicând că după Dumnezeu, nu există pentru el nimic mai înalt decât propria lui persoană. Pe de altă parte, primind mai înainte de la Dumnezeu toată plinătatea bunătăților, iar acum fiind golit de darurile Lui, el se grăbește și se îngrijește să se umple indiferent cum și indiferent cu ce. Golul ivit în el din cauza îndepărtării lui de Dumnezeu, atâta necontenit într-însul o sete ce nu se poate potoli cu nimic, – o sete nedeslușită, vagă dar nesfârșită.
Omul a devenit o prăpastie fără fund; el se îngrijește, cu toate puterile lui, să umple această prăpastie, dar nici nu vede nici nu simte că s-ar putea umple vreodată. De aceea, el își petrece toată viața numai în sudoare, în osteneală și în griji fără de sfârșit: este ocupat cu diferite lucruri în care nădăjduiește să-și găsească potolire la setea lui care îl mistuie. Aceste lucruri îi absorb toată atenția, toată vremea și toată activitatea lui. Ele constituie cel dintâi bun în care trăiește inima lui.
De aici se înțelege pentru ce omul păcătos, luându-se pe sine drept scop exclusiv, nu se găsește niciodată în el însuși, ci mereu în afară de el însuși, în lucrurile create sau născocite de grija deșartă. El a căzut de la Dumnezeu care este plinătatea tuturor; el singur s-a pustiit; nu-i rămâne decât să se verse ca apă printre lucrurile de o varietate nesfârșită și să trăiască în ele. Astfel, păcătosul însetează, se îngrijește, se zbate pentru lucrurile cele dinafară de el și de Dumnezeu, pentru lucrurile multiple și variate. Din care cauză trăsătura caracteristică a vieții păcătoase este, în timpul nepăsării față de mântuire – grija de multe – Luca 10,41).
O grea sarcină zace, pe fața păcătosului iubitor de lume și pe fiecare parte din ființa lui, așa încât el nu are putere, cît de puțin altfel să se miște decât toată lumea din jurul lui, pentru că atunci când el ar trebuie să se ridice pare ca o greutate de mii de poduri îl strivește. De aceea nimeni nu se apucă de o asemenea lucrare ce întrece puterile omenești, ba mai mult nici nu se gândește măcar să se apuce, ci toată lumea trăiește, mișcându-se pe făgașul în care au nimerit. (Starea Păcatului – Sf. Teofan)