Starea omului în moarte la popoarele creștine și necreștine (I)

Originea credinței în nemurirea sufletului oglindită în istoria popoarelor
Popoarele antice, și nu numai, nutreau aceleași neliniști privind viitorul, aceleași căutări de a dezlega enigma morții.
Istoria popoarelor de la începuturile civilizației, până la era spațială, este o imagine asupra formarii și evoluției ideii de moarte și nemurire. Ce credeau în fond popoarele despre morți, despre suflet, despre viața viitoare? Cum a evoluat concepția și care e stadiu ei în zilele noastre; care va fi rostul și evoluția acestei credințe spre sfârșitul istoriei?
Cultura Egiptului
Istoricul Herodot emite părerea că egiptenii au fost primi oameni care au vorbit de nemurirea sufletului. Prin arta arheologică s-au scos la iveală urmele unui intens cult al morților. Religioși, egiptenii manifestau o mare grijă față de zei și de morți – “mai mare decât de ei înșiși” spune Herodot. Casele erau locuințe vremelnice, iar mormintele locuințe veșnice. În concepția lor, zeii și zeițele aveau în grijă sufletele morților. Osiris – zeul principal – era fiul cerului și al pământului, și rege al Egiptului. Legenda spune că Osiris a fost ucis de fratele lui Seth, închis într-o ladă și aruncat în mare. Isis, soția lui, l-a găsit și cu ajutorul zeului Anubis l-a îmbălsămat și apoi prin mijloace magice, i-a dat o nouă viață divină. Acum Osiris devine stăpân și zeu al morților. Toată legenda este o ilustrație a concepției că după moarte există o altă viață. Egiptenii credeau în predestianție și fatalism. Pentru ei ceva din ființa umană continua să existe după moarte, atâta timp cât și corpul se mai păstra. De aici grija deosebită pentru păstrarea corpurilor prin îmbălsămare. Aici își are sensul mumificarea cadavrelor și enigmaticele piramide. La moarte sufletul pleca pe un drum greu cu peripeții și primejdii spre lumea morților – împărăția lui Osiris. Pentru a călăuzi sufletele în timpul acestor călătorii postume, au fost inventate adevărate ghiduri și formule magice, colecționare în “cartea morților”. Raiul egiptean era frumoasa vale a Nilului, unde morții lucrau pentru Osiris.
Cultura Asirienilor și Babilonienilor
Mitologia popoarelor din Mesopotamia era complicată și neobișnuit de bogată, care cuprindea cca. 2000 de zei. Fiecare om era socotit ca stând sub înrăurirea unei planete (astrologia) și a unei constelații (horoscop, zodiac) din momentul nașterii, așa că i se putea ghicii caracterul și evenimentele principale din viața (predestinația). Ei aveau credință în nemurire încă din epoca Sumero – Akkadiana (regele Nimrod și soția lui Semiramis). La moarte trupul se preface în țărână iar sufletul, îmbrăcat într-o haină de aripi, coboară în regiunea întunecoasă subpământeană. Înainte de a ajunge aici, sufletul era cântărit în balanță pe râul Habur. Când zeița Nungolla hotăra soarta celor buni și a celor răi omul bun era recompensat cu grădini îmbelșugate și îmbrăcat în haine albe, celui rău i se lua îmbelșugarea. În împărăția morților, curgea “izvorul vieții”. Ideea de nemurire este prezentă și în religia popoarelor vecine – cananiți, fenicieni, arameii – care credeau că, sufletele morților rămân în contact continuu cu corpurile pe care le-au părăsit. Zeul morții era Mat. În morminte se puneau și diferite obiecte necesare în “lumea de dincolo”.
Credința Iranului antic
Potrivit informațiilor din “cartea sacră a zoroastrismului”, după moarte, sufletul rămâne trei zile la căpătâiul cadavrului, apoi pleacă spre “podul chinvat”. Înainte de pod, sufletul mortului este judecat și cântărit pe o balanță în funcție de înclinația balanței, sufletul merge spre fericire veșnică, sau supus chinurilor. Dacă balanța nu se înclină, sufletul va fi trimis în “hamestagan” – unde va suferi de frig și de cald, apoi urma trecerea “podului chinvat” – care pentru cei buni se lărgea și îi conducea în rai, iar pentru cei răi se îngusta ca o lamă de brici și cădeau în iad unde erau așteptați de demoni.
Mandeismul, o ramură a credinței iraniene, consideră spiritul omenesc aflat în corp ca o închisoare unde suferă și așteaptă eliberarea. Moarte aduce această eliberare a spiritului.
Cultura popoarelor de la Soare Răsare
În China Antica era întâlnită o puternică credință despre nemurirea sufletului. Chinezii credeau că omul are două suflete: unul “nun” – se înălța la cer să slujească zeului cerului, iar al doilea “po” – locuiește în mormânt, hrănindu-se din ofrandele aduse defunctului.
Confucianismul – sec. 6. I. H. și Daoismul au adus ceva modificări, dar vechea credință în nemurire a rămas intactă. Cultul morților daoist era bazat pe răsplata prin fapte, virtutea era răsplătită prin nemurire, iar păcatele prin iad. Azi predomină același cult al strămoșilor.
În Japonia cultul este legat de venerarea strămoșilor. În concepția curentă a japonezului, sufletul rămâne în preajma mormântului și a familiei. Cultul strămoșilor este încă religia națională japoneză.
(Sursa: http://crestin.org/)