Starea de rugăciune

Rugăciunea este una din temele biblice fundamentale ale Vechiului și Noului Testament, temă reluată de tradiția post-apostolică și pa¬tristică, dezvoltată apoi de marile curente de spiritualitate liturgică și monastică. Rugăciunea nu este, cum s-ar crede, o temă exclusiv mo¬nastică, o predilecție a mișcării isihaste, care a insistat asupra rugă¬ciunii lui Iisus, sau rugăciunea inimii ori a minții. Dimpotrivă, părinții isihaști spun că rugăciunea inimii („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”) nu este apanajul vreunui stereotip isihast, ci ea trebuie să devină o practică a tuturor creștinilor: „Să nu socotească cineva că numai cei sfințiți și călugării sunt datori să se roage neîncetat și totdeauna, și nu și mirenii. Nu, nu. Toți creștinii, îndeobște, sunt datori să se afle totdeauna în rugăciune” (Nicodim Aghioritul, Viata Sf. Grigorie al Salonicului, in Filoc. rom., vol. 8).
– Biserica – o atitudine de smerenie și simplitate proprie creștinului
Întreaga viață creștină, sub forma ei personală sau comunitara, se întemeiază pe rugăciune. Biserica în totalitatea ei, întotdeauna și în tot locul se află în stare de rugăciune. Ea constituie o atitudine de smerenie și simplitate proprie creștinului și Bisericii, – condiția în care este po¬sibilă convorbirea cu Dumnezeu, întâlnirea față către fața cu El, în Duhul Sfânt. Desigur, această atitudine permanentă se manifestă în acte con¬crete, specifice de rugăciune. Biserica a orânduit un loc, un timp specific pentru rugăciunea comună (de cerere, de mulțumire, de laudă).
Din punct de vedere istoric, în Vechiul Testament rugăciunea este, împreună cu milostenia, un element esențial al pietății interioare (Fapte X, 2-4), care este mai importanta decât ritualul exterior (Luca XVIII, 11). În rugăciune, profeții și drepții din Vechiul Testament obțin puterea dumnezeiască (I Regi XVII, 51 , III Regi XVIII, 45 ; Dan. VI, 18 ; VII, 25-26). Sfinții Noului Testament rămân în atitudine de rugăciune înaintea Mielului eshatologic (Apoc. V, 7). Iisus Hristos rezumă întreaga Sa viață de rugăciune (Matei XXVI, 36, Ioan XI, 41-42) în rugăciunea sacerdotală (Ioan XVII, 1-26). El îndeamnă pe apostoli să se roage: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei XXVI, 41), îi învață cum să se roage (Luca XVIII, 1), dându-le „rugăciunea domnească” (Matei VI, 9-15 ; Luca XI, 1-4). Iisus Hristos recunoaște atitu¬dinea vameșului (Luca XVIII, 13) ca fiind adevărata atitudine cultică în situația Noului Testament.
– Rugăciunea și slujirea cuvântului
Pentru apostoli, „rugăciunea și slujirea cuvântului” (Fapte, VI, 4) fac parte din propria lor slujire. Din primele zile ale Bisericii, rugăciunea este nedespărțită de viața creștină, cea personală și comunitară (Col. IV, 2) Ea însoțește totdeauna cultul „în duh și adevăr” (Ioan IV, 24), care poate să includă și alte forme de pietate în care se exprimă creștinii, fie la templu, în mod public, fie în mod personal, retras (Efes. I, 15-19 ; III. 14-19, V, 19-20; Filip. II, 10-11 ; Rom. XII, 1). Pe măsură ce cul¬tul public, euharistic, se organizează, rugăciunea capătă un loc central, astfel ca să fie o corespondență între viața interioară și cea exterioară.
În viața spirituală, pe care o întreține și o pregătește rugăciunea, slujirea liturgică își găsește deci continuitatea ei indispensabilă. În ace¬lași timp, cultul liturgic comun se pregătește de către fiecare creștin în parte prin „slujba sa duhovnicească” (Rom. XII, 1). În această privință, practica rugăciunii „Tatăl nostru” poate fi dată ca exemplu. La începutul secolului al II-lea, Sfântul Policarp (în Scrisoarea către Filipeni, 6) amin¬tește de ea ca parte din ritualul cultului creștin. Învățătura celor 12 Apostoli (cap. 8) recomandă să se rostească de trei ori pe zi de către fiecare creștin. Din secolul al IV-lea, „Tatăl nostru” intră în ritualul Li¬turghiei. Astfel, prin rugăciune se înțelege atât atitudinea de credincioșie permanentă, cât și momentul și actul în care această credincioșie este exprimată.
În cele ce urmează, vom stărui asupra câtorva atitudini esențiale inerente stării de rugăciune.
Este vorba, mai întâi, de o atitudine sacerdotală, liturgică, de con¬sacrare interioară. Rugăciunea este calea de a pregăti spațiul liturgic interior, altarul cel dinăuntru, tronul ascuns al inimii. Credinciosul iden¬tifică locul lui Dumnezeu în sinea sa, face din inima sa „Biserica lui Dumnezeu”, în care intră ca preotul sau însuși pentru a celebra. Această liturghie interioară, sau mai bine-zis acest element liturgic personal al rugăciunii constă într-o permanentă pomenire a numelui lui Iisus Hristos. Numele lui Hristos înseamnă însăși Prezența Sa. Această po¬menire nu este o simplă evocare a unui eveniment din trecut. Este de fapt o întoarcere la harul Duhului, dăruit o dată pentru totdeauna la Botez, și care este prezent în adâncul ființei umane prin puterea Duhului Sfânt, care a fost trimis în inimile noastre și în lume. Rugăciunea creează condiția de a reînnoi Botezul prin pocăință (Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, in Filoc. rom., vol. 5), de a dezvolta toate potențele Botezului. Această pomenire a numelui sau această aducere aminte a începutului, are și un element de pocăință și de mărturi¬sire, deoarece creștinul a uitat ziua sa de naștere, a uitat că Dumnezeu este purtat de inima sa (Evr. XIII, 15-16). (Pr. Prof. Dr. ION BRIA)