Sssst!

Omenirea veacului XXI nu pierde, clipă de clipă, doar integritatea stratului de ozon; la fel de inevitabil și de iremediabil se macină învelișul de liniște al plantei. Paul Virilio atrăgea atenția că „în lumea noastră modernă, făcută din zgomot și viteză, liniștea devine o raritate și o dimensiune pe care riscăm s-o pierdem pentru totdeauna.” Nu-i vorba despre liniștea interioară, făcută de mult țăndări, ci, fizic, despre crisalida decibelilor în care veacul ne zidește mai abitir decât Icarii de pe Argeș pe Ana lui Manole. Nu s-a învrednicit nimeni să includă, în lista drepturilor omului, și dreptul la liniște, deși-i o componentă esențială a existenței lui homo sapiens și un atribut cert al libertății persoanei. În clipa în care te agresează un zgomot parazit, ți se încalcă dreptul legitim la a fi tu însuți, cu trăirile, opțiunile și exclusivitățile tale. Un om ce s-a desăvârșit într-o elevată lume a sunetelor, Yehudi Menuhin crede chiar că liniștea e-un factor formator, desprins din „Cartea facerii”: „Liniștea naște ceea ce-i viu și durează. De fapt, liniștea este cea care ne conectează la univers și la infinit. Este rădăcina existenței și echilibrul vieții.” Numai că, evident, „Liniștea a murit; zgomotul a preluat puterea peste tot; este singura calamitate ecologică în legătură cu care nimeni nu pare să se îngrijoreze” (Alain Finkelkrant). Sigur că pacea patriarhală nu va mai reveni nicicând și devine aproape firesc să ascultăm foșnetul pădurii doar când tace fierăstrăul „Drujba”, iar propriile gânduri să ni le auzim (”Liniștea ar trebui să fie pentru urechi ceea ce noaptea este pentru ochi” – Pascal Quignard) abia când se sleiește petrecerea de la etajul II. Ne-liniștea tuturor se hrănește și se înfoaie din două surse. Prima e generată de avatarurile civilizației și trebuie s-o considerăm mai inevitabilă decât venirea toamnei și căderea frunzelor. Nimic de făcut: mașinile gălăgioase se înmulțesc continuu, mijloacele de comunicare sunt, și sonor, mereu mai performante, locuința ne-a devenit o mini-uzină, cu zgomotele ei inerente, orașul e-un creuzet în care murmurul se preschimbă-n țipăt… nu-i decât o soluție: să acceptăm fatalist că „asta e!” Poate, odată și odată, s-o afla căpăstrul minune pentru hărmălaie; până atunci, să includem erodarea liniștii între tarele urbanizării, în prețul progresului și-n contul europenizării. Nu ne rămâne decât să ne pitim după paravanul termopanelor, să folosim căști insonorizante, să apelăm la tranchilizante… fiindcă nicăieri, în spațul mioritic, nu mai afli locuri în care nu se întâmplă (sonor) nimic. Înc-odată: asta e! A doua sursă se nutrește din mârlănia și incultura semenilor noștri. Este supra-încărcătura parazită de hărmălaie, teoretic, evitabilă (dac-ar funcționa bunul simț). Practic, agresează mai mult și mai vezicant decât acutele fondului sonor ratificat prin utilitate și necesitate. Nesimțitul care tropăie și chiuie în miez de noapte, ținând treaz întreg blocul, idiotul care vine la pescuit și, înainte de a arunca undița, dă la maxim casetofonul mașinii, complexatul imberb care se străduie să vestească lumii că există și digeră colindând străzile cu boxele jeep-ului tunând mai ceva decât pe stadion… ăștia-s! La ce bun să le amintești exclamația superbă a lui Jean Anouilh „Ah, ce muzică e liniștea”? N-or să priceapă nimic. E dreptul lor să ragă; de ce să le pese și de dreptul la liniște al cartierului? Urlați, flăcăi! Nu-i destulă neurastenie în jur, nu-s destule amărăciunile și grijile ce fac să se așeze atât de greu geană peste geană! Clădiți-vă bucuriile pe exasperarea celor din jur! „Unde grăiesc broaștele, tăcerea e-o podoabă” spunea Verarucci. Și fiindcă am amintit de tăcere: e fiica liniștii. Antonioni observa că „în liniște, putem spune atâtea lucruri!” Mărturisesc: cel mai bine, mai consistent și mai temeinic m-am înțeles cu cei ce am putut să tac, fiindcă liniștea rămâne una dintre formele concrete ale artei conversației. Dar, despre tăcere, cu alt prilej.