Oamenii care se „agață” de ceilalți nu evoluează normal
Voi descrie, pe scurt, caracteristicile persoanelor, potrivit celor trei mișcări.
Mișcarea către oamenieste atașarea sau dependența nefirească și caracterizează persoanele docile. Acești oameni au nevoia să fie plăcuți, căutați, doriți, iubiți, acceptați, bineveniți, aprobați, importanți pentru ceilalți, în special pentru o anumită persoană; ei au nevoie să fie ajutați, protejați, îngrijiți, călăuziți. Sunt sensibili față de trebuințele altora și încearcă în mod automat să trăiască pe măsura așteptărilor celorlalți sau a ceea ce cred ei că ar fi așteptările lor, pierzând din vedere adesea propriile lor sentimente. Devin gata de autosacrificiu, par nepretențioși, sunt hiperpoliticoși și hiperaprobatori. Această atitudine prin care „se agață” de ceilalți nu le permite să evolueze normal. De fapt, în străfundul inimii lor nu prea au grijă de ceilalți și tind să-i eticheteze drept ipocriți și hrăpăreți. Ei încearcă să se convingă pe sine că iubesc pe oricine, că toți sunt simpatici, un sofism care-i duce uneori la dezamăgiri sfâșietoare.
Persoanele docile au sentimentul că sunt slabe și neajutorate și mai au tendința de a se subordona. Se evaluează pe sine după ceea ce gândesc ceilalți despre ei. Stima față de sine crește sau scade în raport cu aprobarea sau dezaprobarea, în raport cu afecțiunea sau lipsa de afecțiune din partea celorlalți. Deși valorile acestora coincid în mare măsură cu virtuțile creștine, docilii pot avea tendințe agresive puternic reprimate.
Agresiviinu suportă o pierdere
Mișcarea împotriva oamenilor e specifică persoanelor agresive, care iau de la sine înțeles faptul că orice om este ostil și, în același timp, refuză să admită contrariul. Pentru ele viața e o luptă a tuturor împotriva tuturor: numai cel adaptat supraviețuiește, iar cel puternic îl anihilează pe cel slab.Această atitudine a lor este uneori vădită, alteori e acoperită de o suavă politețe, de colegialitate, de corectitudine. Legea supremă care-i caracterizează pe agresivi este urmărirea interesului personal. Dorința lor este să-i controleze pe ceilalți și simt concomintent nevoia de a excela, de a fi de succes, de a avea faimă. Orice situație sau relație este privită din acest punct de vedere: „ce pot eu scoate din asta?”, fie că e vorba de prestigiu, bani, relații sau idei. Ei sunt convinși că toată lumea acționează astfel și ceea ce contează e să fii mai eficient decât ceilalți. Spre deosebire de persoanele docile, care se tem să câștige, ei nu știu să suporte o pierdere și doresc incontestabil victoria. Sunt gata oricând să-i acuze pe ceilalți, exact așa cum docilii sunt gata să-și asume vina.
Solitarii se înstrăinează de ei înșiși și de Dumnezeu
Mișcarea de îndepărtare față de oamenisaufuga de oameni se caracterizează prin izolare nevrotică. Aici e necesar să punctăm un aspect: oricine se ia în serios pe sine și propria-i viața dorește din când în când să fie singur. Dorința de solitudine plină de sens (caracteristică părinților din pustie ai Bisericii) nu este nicidecum nevrotică.
Însă, dacă prezența oamenilor generază o tensiune intolerabilă, iar solitudinea este un mijloc de evitare a acestei tensiuni, atunci este o problemă. Înstrăinarea de oameni, înstrăinarea față de sine (o paralizare față de experiența emoțională, nu mai știi ce iubești, ce crezi, ce speri etc.), dar și o înstrăinare față de Dumnezeu sunt caracteristicile acestor persoane.
Ele au adesea o atitudine de “martor” față de ele însele și hotărăsc, conștient și inconștient, să nu se implice emoțional în relația cu ceilalți, în competiție, în dragoste, în cooperare. Tânjesc foarte mult după autonomie și sunt în stare de orice pentru a o păstra. Preferă să fie inventive decât să ceară ajutorul celorlalți. Nu doresc ca cineva sau ceva să le devină indispensabil deoarece acest lucru le-ar periclita izolarea. Aceste persoane preferă să muncească, să mănânce și să doarmă singure. Le displace să împărtășească vreo trăire și au tendința de a se simți superiori. Unul din motto-urile lor e „Fii îndeajuns ție însuți”. Când cineva este monadă în creația lui Dumnezeu, în această omenire, acela este individ și se află în afara stării de mântuire pe care a creat-o Dumnezeu, în afara vieții adevărate întru Hristos. Păcatul care trăiește în noi sau vrăjmașul care lucrează prin el este foarte șiret și se pricepe să se ascundă sub cele mai respectabile aparențe.
Soluția este iubirea adevărată, iubirea care nu înlănțuie
Și atunci când se supune, și atunci când ia o atitudine ostilă față de ceilalți, și atunci când se închide în sine, de fapt, omul vrea să se salveze pe sine, doar că nu alege calea potrivită.
Dacă ne gândim puțin la viața noastră trecută și prezentă, fiecare ne-am regăsit, poate, pe undeva în aceste descrieri. Ele însă apar atunci când omul nu nutrește iubirea adevărată, iubirea care nu înlănțuie, care nu pizmuiește, care nu este șovăielnică și „nu caută ale sale”.
Pentru ca cineva să ia o atitudine corectă față de ceilalți oameni, trebuie să ia o atitudine corectă și față de Dumnezeu. Soluția este iubirea adevărată, care nu se identifică niciodată cu celălalt și nici nu se îndepărtează de acesta, ci scoate personalitatea din sine și o pune în comuniune adevărată cu alte personalități. Doar prin iubirea adevărată luăm o atitudine corectă față de ceilalți. Dacă omul se smerește în fața lui Dumnenezeu, conștientizându-și devierile și se străduiește să se lase cu încredere în mâinile Lui, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în sufletul său aspru, să-l transforme și să-l facă creștin adevărat, om adevărat. Atunci îi va vedea și pe semenii săi ca pe niște oameni adevărați și va avea un contact și o comuniune reale cu ei.
„Dragostea niciodată nu calculează și dragostea totdeauna calculează”
Așa cum spunea un părinte iubit al Bisericii, „trebuie să iubești cu Dumnezeu din tine pe Dumnezeu din celălalt”. Fiecare om e cu mult mai mult decât se vede, iar iubirea adevărată poate activa în aproapele ceva despre care el nici nu bănuia că are. În relație, omul evoluează continuu și are nevoie de un celălalt care să îi dea măsură și cu ajutorul căruia să se mențină într-un echilibru. Părintele Teofil Părăian spunea că dragostea niciodată nu calculează și dragostea totdeauna calculează. Cum se poate așa ceva? Ea niciodată nu calculează ce dăruiește, ca să nu-i atragă atenția celuilalt asupra acestui lucru și totodată, calculează mereu cât primește, ca să poată da mai mult. Aceasta este iubirea adevărată.
„Tot ceea ce ați făcut oamenilor, Mie mi-ați făcut”
Dacă Îl vom avea în minte mereu pe Dumnezeu, vom găsi în jur destui oameni care să merite să le dăm tot, fără să ne mai fie teamă că am putea pierde ceva, fără să ne luăm măsuri de precauție, fiindcă prin om ne dăruim, de fapt, lui Dumnezeu. Doar în măsura în care știm să dăruim, o să și primim.
Voi încheia cu îndemnul unui stareț rus, părintele Alipie de la Mănăstirea Pecerska din Pskov: „Dragostea este cea mai înaltă rugăciune. Dacă rugăciunea este împărăteasa virtuților, iubirea creștină este Dumnezeu, căci Dumnezeu este Iubire. Priviți lumea numai prin prisma iubirii și toate problemele voastre vor dispărea, căci veți vedea înlăuntrul vostru Împărăția lui Dumnezeu, în om – o icoană, iar în frumusețea pământească – o umbră a Raiului. Mă veți contrazice, poate, zicând că pe vrăjmași este cu neputință să-i iubești. aduceți-vă aminte ceea ce ne-a spus Iisus Hristos: „Tot ceea ce ați făcut oamenilor, Mie mi-ați făcut”. Notați cuvintele acestea cu litere de aur pe tablele inimilor voastre, notați-le și atârnați-le lângă icoană și citiți-le în fiecare zi.”
(Maria Burlă, Doxologia.ro)