Spovedania, treaptă esențială în viața copiilor

În procesul educației religioase a copilului, factorul principal este familia, cunună a creației și expresie a iubirii lui Dumnezeu. Ea a fost numită de către Sfântul Ioan Gură de Aur „mica biserică“ sau „biserica de acasă“, pentru caracterul ei comunitar și atmosfera de sfințenie pe care trebuie să o cultive. Poate fi considerată, de asemenea, ca o „mică școală“, pentru că aici copiii primesc lecții esențiale de viață, nu doar în cei șapte ani de acasă, ci și ulterior.
Pe de o parte, familia deține rolul determinant în crearea unui mediu care să influențeze pozitiv creșterea și apropierea copilului de Dumnezeu, deoarece primul contact al acestuia cu mediul religios are loc în familie. Felul în care părinții se exprimă și își trăiesc credința are cel mai mare impact asupra copiilor lor: dacă cei mari se roagă dimineața și seara, înainte și după masă, dacă se preocupă de citirea și povestirea textelor religioase, dacă icoanele sunt prezențe firești în casă, dacă merg cu regularitate la biserică, dacă se spovedesc și se împărtășesc, atunci sentimentul religios din sufletul copilului se va hrăni temeinic din comportamentul pilduitor al părinților.
Pe de altă parte, formarea religioasă a copilului se face nu doar prin rațiune, cât mai ales prin simțuri. Astfel, mediul bisericesc și frumusețea slujbelor au o înrâurire deosebită asupra micului creștin: lumina lumânărilor și a candelelor, strălucirea veșmintelor, mirosul de tămâie, cântările bisericești, dangătul clopotelor – toate acestea lasă în sufletul copilului impresii de neuitat. Îndemnul Mântuitorului „Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor“ (Matei 19, 24) nu înseamnă doar a nu-i opri pe copii să meargă la Hristos, ci, mai mult decât atât, înseamnă a-i îndruma către Hristos, a-i îmbiserici, a-i duce la Hristos, adică a-i integra în Trupul tainic al Lui, a-i face mădulare ale Bisericii. De aceea, copiii care vin la biserică primesc în sufletele lor cuvântul lui Dumnezeu, sămânța cea bună, care va da roadă la vremea potrivită.
Prin urmare, importanța educației religioase pentru primii ani de viață este primordială, ea oferind celor mici dragoste, credință, nădejde, încredere în sine, libertate sufletească, răspunsuri la diverse întrebări. Părinții trebuie să știe că biserica, rugăciunea și viața spirituală nu sunt refugii sau, cu atât mai puțin, modalități de compensare a unor deficiențe sau frustrări de un gen sau altul. Viața religioasă înseamnă împlinire, vigoare, sănătate, pentru că omul fără Dumnezeu este o persoană dezorientată, care se aseamănă cu un drumeț fără hartă și busolă.
Capcanele căderii copiilor și tinerilor s-au înmulțit într-un mod alarmant, iar la noi în țară, acestea sunt cauzate în mare măsură și de condițiile tot mai scăzute ale nivelului de trai. Sărăcia, violența, limbajul vulgar, drogurile, alcoolismul, nesiguranța vieții de mâine, deprimarea, dependența de telefonul mobil, de tabletă, de calculator și de televizor dau o imagine negativă a lumii în care trăim. Așa se explică de ce unii copii și tineri s-au înstrăinat de părinți, de colegi, de prieteni și chiar de ei înșiși, iar alții s-au înstrăinat de Dumnezeu prin faptul că nu se mai roagă și nu mai vin la biserică. Familia poate, însă, chiar în aceste condiții, să crească și să educe creștinește copiii, cultivându-le „un suflet sănătos într-un trup sănătos“, deviză pe cât de veche, pe atât de actuală, cu condiția implicită de a găsi armonia dintre creșterea biologică și grija pentru suflet. Dacă trupul este hrănit și spălat zilnic, atunci și sufletul are nevoie cât de des posibil de hrană, prin rugăciune, și de curățire, prin spovedanie.
Taina Spovedaniei este o taină a eliberării de păcate, a eliberării de un trecut apăsător și, în același timp, este taina începutului bun în viață pentru dobândirea mântuirii. Sfinții Părinți ai Bisericii au asemănat taina aceasta a duhovniciei sau slujba de părinte duhovnicesc nu cu una de judecător, ci cu o lucrare de doctor de suflete. Prin Sfânta Spovedanie, adică prin mărturisirea păcatelor și dezlegarea de către duhovnic, se dă iertare de păcate și se curăță sufletul. Duhovnicul este părintele care adună pe cei risipiți, care ridică pe cei căzuți și care aduce vindecare celor care sunt răniți de păcate. Fără duhovnic noi nu ne putem mântui, oricât am fi de virtuoși, iar cu ajutorul lui, oricât am fi de păcătoși, noi ne putem îndrepta. Dacă păcatul ne desparte de Dumnezeu, pocăința ne întoarce spre Dumnezeu și Sfânta Împărtășanie ne unește cu Dumnezeu-Fiul, care S-a făcut om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor.
Cum trebuie să ne spovedim? Mărturisirea păcatelor trebuie făcută prin viu grai în fața preotului duhovnic, trebuie să fie completă (adică să cuprindă toate păcatele săvârșite de la ultima spovedanie de care suntem conștienți), sinceră și liberă, secretă (adică fără alți martori), cu părere de rău și cu dorința sinceră de a nu le mai repeta. Uneori, canonul cel mai mare este de a nu mai face păcatele care ne despart de Dumnezeu și de semeni și de a găsi măsuri corespunzătoare pentru îndreptarea noastră.
Prima spovedanie îi arată copilului că de acum a venit vremea credinței de sine stătătoare și a răspunderii personale în fața lui Dumnezeu. Până la acest moment, Taina Împărtășaniei l-a hrănit pe prunc prin credința părinților. Acum, însă, copilul pășește pentru prima oară spre Sfântul Potir în mod conștient, după o căință personală. De aceea, pregătirea copilului pentru vrednicia primirii conștiente a împărtășaniei este o etapă importantă a educației creștine. Așadar, spovedania vine în întâmpinarea copilului, ajutându-l să se pregătească pentru viață, fiind un prilej unic de stabilire a unei relații de la om la om, între el și părintele duhovnic, în care copilul se poate deschide sufletește, cu problemele, îngrijorările, preocupările, temerile, întrebările și speranțele lui.
Preotul trebuie să fie persoana în care copilul își pune toată încrederea. De asemenea, el poate să fie un prieten de nădejde cu care se poate discuta absolut orice, în deplină confidențialitate, prin folosirea unui limbaj accesibil, prin adoptarea unei atitudini mai degrabă îngăduitoare decât moralizatoare. Orice copil încearcă o oarecare timiditate când se află în fața preotului. Acesta îl va ajuta cu întrebări, cercetându-l dacă își face rugăciunile, cum se poartă față de părinți, frați, colegi etc. Întrebările reclamă mai mult decât în orice alte cazuri căldură, dragoste, precizie și prudență. Duhovnicul va căuta să înlăture timiditatea copilului și să afle care sunt frământările lui interioare, ținând cont totodată de vârsta și puterea de pricepere a acestuia.
Există o relație specială duhovnic-copil, una cu totul diferită de reținerile și stresul cauzate de relația profesor-elev, părinte-copil, o relație care se naște în cadrul spovedaniei și care devine un mijloc eficient de asigurare a unei continuității în progresul moral-duhovnicesc al copilului. Spovedania copilului nu are un caracter penitențial, ci mai degrabă pedagogic și sacramental, preotul duhovnic îndeplinind mai mult un rol de părinte și pedagog către Hristos, care îl îndrumă cu dragoste și blândețe către o viață curată și sănătoasă, care îl învață să distingă binele de rău, adevărul de minciună, să evite păcatul și să practice virtuțile.
Spovedania micilor creștini este o treaptă esențială a vieții lor, întrucât ei sunt viitorii adolescenți și adulții de mâine, care se vor confrunta cu noi provocări și descoperiri specifice vârstei. Dacă nu vor ști și nu vor fi învățați încă din primii ani de viață ce mare dar este credința, ce înseamnă Biserica și primenirea sufletului prin spovedanie și câtă grijă poartă Dumnezeu față de oameni, cu anevoie vor putea descoperi aceste lucruri mai târziu, la vremea tinereții sau a maturității. Credința dă sens vieții, te scoate din frământările conștiinței, aduce liniște și pace sufletească. Copilul trebuie să vadă în duhovnic nu o persoană care îl sperie, nu un maestru spiritual, ci un părinte duhovnicesc, care îi este mai aproape, uneori, chiar decât propriii părinți și prieteni. În fond, duhovnicul adevărat este un prieten al lui Dumnezeu de care avem absolută nevoie ca să ajungem și noi prieteni ai Lui.
(pr. lect. dr. Vasile CREȚU)