Un comunicat al Comitetului Olimpic Internațional (care la noi, din pudoare, se abreviază… C.I.O.!) se zice că analizele făcute probelor de sânge recoltate la Beijing au evidențiat că alți 9 sportivi medaliați (pe lângă cei -puțini- deja dovediți) au utilizat substanțe interzise. Un singur nume a fost deja făcut public. E vorba de un ciclist, deci nu ne interesează. Poate că printre ceilalți 8 se află și vreunul care, odată suspendat și cu clasarea acolo anulată, ar putea face loc pe vreun podium unui sportiv român. Ar fi o dovadă că sportul românesc, sărac dar cinstit, mai e și vioi! …Deși acolo, la locul faptei, părea mort și-ngropat. Nu știu câte sporturi sunt ocolite de acest virus mai mult decât porcin, cu siguranță însă că unul dintre ele, al cărui Campionat Mondial se desfășoară de două săptămâni încoace la Sheffield, este snooker-ul. Adică „biliard-ul” ăla cu multe bile roșii, una albă și alte 6 bile colorate diferit, fiecare cu punctele ei.
Este, indiscutabil un sport care se adresează oamenilor educați. Nu neapărat în sensul cumulului de ani de studiu, ci mai degrabă al bunelor maniere, ca orice invenție englezească, de la tenis până la… fotbal! Acesta din urmă fiind năpădit de golani nu din vina inventatorilor!
La snooker, unde o partidă din sferturile de finală durează în medie cam 7 ore și ceva, evident că nu e loc nici pentru nervoși nici pentru dopați. Nu cred că s-a inventat dopingul cu efect atât de îndelungat, deși cicliștii m-ar putea contrazice.
Am văzut, în cele 14 zile de campionat, tot ceea ce se putea vedea, inclusiv eliminarea favoriților mei Steve Danies (care trăiește “sindromul Federer”, adică pare să nu mai aibă nici o motivație după ce a câștigat tot ce se putea într-o carieră de peste 30 de ani) și, desigur Ronnie O’Sullivan, poreclit “The Rocket” fiindcă de obicei lovește bila în chiar momentul opririi ei (dacă i-ar permite regulamentul, cred că ar pocni-o chiar… din mișcare!). Cred că va fi o finală Higgins-Murphy, alți doi coloși ai sportului minții și îndemânării, numit snooker.
Știți cum e, de fapt? Ca o linguriță de miere după ce ai halit o găleată de că…, pardon, de fotbal românesc.
