Sporturi elitiste, „elitele” din sport

Sportul este în general o activitate umană care se practică și se urmărește în timpul liber. Se adresează, va să zică, unor alte vremuri decât astea absolut cretine pe care le trăim, și în care despre „timp liber” pot vorbi doar sărmanii disponibilizați, șomerii „de meserie” și eventual boschetarii. Omul normal, adică acela ocupat cu ceva, fie serviciu, fie școală, nu are timp nici să respire, fiind fie suprasolicitat de un șef care trebuie să se afirme în ochii propriilor săi șefi, fie de profesorii care încă n-au priceput că elevul e și el om, deci are nevoie și de timp liber (o carte, un film, un fotbal, o discotecă), nu doar de teme. În aceste condiții, nu e de mirare că numărăm tot mai mulți obezi la suta (nu la mia, că asta-i în alte țări!) de locuitori și, pe cale de consecință, tot mai puțini sportivi de performanță. Că de mare performanță, adică aceia care să domine sportul mondial sau măcar continental la disciplina lor cred că în curând nici nu vom mai putea vorbi. Dintre multele sporturi existente pe lume, sigur că unele ne sunt (probabil pe veci) inabordabile, unele pentru că solicită o cantitate de efort și de tenacitate peste puterea de înțelegere a românului (ciclism, înot etc.) iar altele fiindcă presupun un nivel de educație, inclusiv bune maniere, de asemenea de neînțeles pentru (prea) mulți dintre noi. Aș aminti aici doar golful și snooker-ul. Sunt așa numitele sporturi elitiste, unde numai însușirea elementelor de bază costă enorm, pe lângă educația care trebuie să existe „la purtător”. Nouă ce ne rămâne? La o primă privire, ba chiar și la o a doua, doar fotbalul. Pe ăsta poți să-l joci și cu școală, și fără, și cu bune maniere, și fără. Important e să dai bine în bășică. Așa se vede de la noi. La alții, ăia care au făcut până și din fotbal o artă și o știință, prin Franța, prin Germania ori Olanda, toate școlile de fotbal sunt anexate unor școli-școli. Analfabetul sau ghiorțanu’ nu mai au acces. Încă de la grupele de copii, viitorii fotbaliști învață și carte, dar și să vorbească, să se îmbrace, nu doar să dea goluri. La vârsta maturității sunt niște oameni responsabili, niște profesioniști cu înaltă calificare. Poate nu sunt tocmai elite, dar în nici un caz nu pot deveni nici Iancu, nici Pițurcă!