Spiru Haret, pedagog și reformator, ctitor de școală nouă



Spiru Haret, pedagog și reformator, ctitor de școală nouă
Spiru Haret, pedagog și reformator, ctitor de școală nouă

“Mare ministru, din mare om de știință. Nu invers!”
La 15 februarie 2015 se împlinesc 164 de ani de la nașterea celui care a fost Spiru Haret – una dintre cele mai luminate și cumpătate minți ale neamului românesc din întreaga sa istorie.
Gândul și faptele sale, îndreptate, în primul rând, spre binele cetățeanului, l-au așezat între marii dascăli ai neamului, dar și între reperele universalității științifice. De aceea, datori suntem să omagiemomul, ideile și faptele sale nepieritoare, la care s-au adăpat mereu generații de români în dorința lor de a-și lumina mintea la flacăra veșnic vie a cărților.
Personalitatea lui Haret ca om de școală este rezultatul formației sale ca om de știință. Haret n-a fost un pedagog teoretic, ci un pedagog practic, un realizator de reforme. El nu avea cultura filosofiei, ci era prin excelență un matematician desăvârșit. Spirit pozitiv, obișnuit să măsoare cantități și valori, să formuleze probleme și să le caute soluțiile, el era predestinat ca, îmbrățișând problemele din învățământ și din educație, să aducă și aici același spirit clar, disciplinat și metodic, aceeași grijă de a descoperi și cunoaște realitățile, aceeași sforțare de a determina precis conturul și componentele problemei, cărora inteligența sa luminoasă le găsea aproape întotdeauna soluția justă, pe care apoi o urmărea cu toată vigoarea în toate aplicațiile ei practice. În concluzie, nimic nu putea fi deci mai străin de Haret decât speculațiile abstracte din domeniul teoriilor. Acest mare creator de reforme școlare, acest deschizător de drumuri în educație, se mărturisea el însuși, cu nesimulată modestie, ca nefiind pregătit în „teoria educației”. Odată, la Cercul profesorilor secundari, după o conferință savantă, ținută de un erudit pedagog, Haret, luând cuvântul, a început cu declarația: „Vă mărturisesc că, în materie de pedagogie, sunt un agramat”. Și apoi a trecut la dezvoltarea subiectului deja tratat, reușind să-i lămurească și să-i convingă pe ascultători, prin bunul-simț al expunerii sale, mai mult chiar decât o putuse face predecesorul său prin luxul de citate date din somitățile pedagogice străine.
Dacă Spiru Haret a fost tipul desăvârșit al pedagogului practic, aceasta nu înseamnă că Haret n-ar fi fost om de creație și că activitatea lui n-ar fi fost călăuzită de axiome precise pe care le trasează ideile, rod al elaborărilor intelectuale. Dar aceste idei nu erau de origine livrescă, nu erau împrumutate din gândirea și experiența altora, ci erau fructul meditațiilor sale personale, ale unei experiențe bogate și bine capitalizate, al unor însușiri de observație culese în contact direct cu realitățile, în funcție de loc și timp, totul încălzit de flacăra unui ideal, formulat cu claritate în sufletul său.
Aceste elemente ideologice nu aveau însă valoare în ochii lui decât dacă erau capabile să fie verificate prin practică, prin ce era aplicabil la nivelul școlilor, prin ce era susceptibil să fie tradus în măsuri de guvernare – legi, instituții, dispoziții – care să fecundeze în spirite ca fermenți de valori educative.
Haret a fost un pedagog pragmatic. Pragmatismul său îmbinat cu clarviziunea de care dădea dovadă, pe de o parte, la care se adaugă inteligența și voința de a duce lucrurile la bun sfârșit, pe de altă parte, l-a făcut pe I.G. Duca să afirme că “dacă ceva confirmă teoria că valoarea e în raport cu raritatea, desigur că e viața lui Spiru Haret. Prin activitatea, ca și prin personalitatea lui, Haret se deosebea de toți oamenii noștri politici.”
Principiile pedagogiei haretiene au fost expuse de autorul lor în celebrele sale „Rapoarte”.
Lucrarea sa din 1883 fusese raportul inspectorului general către Ministrul său. Lucrarea conținea idei de critică puternică adusă situației haotice a învățământului din acea perioadă. Raportul din 1904 este raportul Ministrului către Suveranul său. Este bilanțul unei opere constructive sau, mai exact, în curs de construcției. În cele peste 400 de pagini ale acestui raport, Haret expune principiile și convingerile sale, reformele săvârșite ori pe cale de săvârșire, atât în liniile lor mari, cât și în aspecte de amănunt. Raportul este un monument de gândire profundă, pe cât de bogat în fapte, pe atât de sobru și nepretențios în exprimare. Este o abundentă adunare de fapte, din viața reală a școlii, probleme mari și mărunte de ordin didactic, educativ, social, politic, material – toate clasate, analizate, comparate și mai ales soluționate prin judecata unei inteligențe pătrunzătoare și a unei minți clare. Fiecare paragraf al acestui voluminos raport prezintă un fapt, exprimă o judecată, indică o soluție. Este cel mai important tratat de pedagogie pragmatică ce s-a scris vreodată. El se impune prin rigurozitate și bun-simț ce străbat din fiecare rând, prin extraordinarul spirit de organizare al autorului, prin patriotismul ce-i călăuzește acțiunea, prin dragostea pentru cei slabi, săraci și umiliți – trăsătură de caracter ce-l apropie pe Haret de Pestalozzi, pedagogul oropsiților soartei.
Această dragoste pentru cei mici nu era o manifestare a unui sentiment de filantropie, ci expresia convingerii sale că în masele largi populare stă temelia pe care se poate ridica edificiul solid al națiunii. A apropia școala de popor, a o face iubită și prețuită în rândul maselor însemnă a lărgi baza de unde să pornească curentele și de unde să se recruteze elementele cele mai capabile și sănătoase pentru înălțarea și întărirea neamului.
Următoarele cuvinte ale lui Haret mi se par deosebit de actuale: „Izolată pană deunăzi prin situația sa geografică și, mai mult încă, prin forța împrejurărilor, țara noastră s-a găsit deodată într-o situație de inferioritate necompatibilă cu vigoarea și cu inteligența poporului său, atunci când a încetat izolarea sa de mai înainte. Energia și succesul cu care ea luptă pentru a recâștiga timpul pierdut îi vor da, fără îndoială, locul ce-l merită în lume… Pentru a lucra asupra masei nu sunt de-ajuns numai mijloacele administrative… Corpul didactic, prin numărul cel mare al membrilor săi, prin cultura lor, prin faptul că sunt răspândiți pe toată suprafața țării și până în colțurile ei cele mai îndepărtate, este chemat în prima linie la această mare operă.”
Democratismul lui Spiru Haret era deci un element al naționalismului său, dar un naționalism moderat, îndreptat către evoluția poporului roman, către creșterea bunăstării sale.
Ar trebui ca „Raportul către Rege” să fie cartea de căpătâi a oricărui om care năzuiește la roluri mai mari sau mai mici în conducerea școlilor, căci cu toate că au trecut 110 ani de când a fost scris, el este și astăzi tot atât de actual, întrucât cuprinde în esență toate problemele caracteristice ale învățământului și educației românești.
Ideile fundamentale ale pedagogiei lui Haret sunt simple. “Școala este o funcțiune socială și națională”. Pentru aceasta, învățământul trebuie să îndeplinească trei scopuri:
– să formeze buni cetățeni;
– să dea cunoștințele indispensabile oricărui om în viață;
– să formeze generații pentru carierele ce sunt necesare pentru viața completă și armonică a statului.
Concepția originală a lui Haret, despre școală și rolul ei, care a prilejuit multe discuții și atacuri, a fost acțiunea școlii în afară de rolul ei, misionarismul social al învățătorului, spre a face din el agentul propagator al mișcării pentru ridicarea intelectuală, morală și economică a satului. Câteva din aspectele activității extrașcolare au fost: lupta antialcoolică, înființarea băncilor populare, cooperative sătești, cercurile culturale, șezătorile sătești, școlile de adulți, cursurile complementare, biblioteci și publicații populare, serbări și teatru sătesc etc.
Această mare operă reclama o totală schimbare a rolului învățătorului. Din acest motiv Spiru Haret s-a apropiat cu încredere și iubire de el, l-a încurajat, l-a sfătuit, l-a ajutat și când a fost nevoie.
Astfel, cu prilejul răscoalelor țărănești din 1907, i-a luat apărarea cu curaj, indignând mai marii vremii. Dar învățătorimea i-a răspuns cu o dragoste și un devotament care mergeau până la fanatism.Spiru Haret s-a apropiat foarte mult de sufletul învățătorilor și i-a câștigat în așa măsură, încât, așa cum spunea Petre Gârboviceanu în Camera Deputaților, „învățătorimea vedea în el pe adevăratul ei părinte, pe îndrumătorul și sprijinitorul ei”.
În învățământul secundar, Haret a realizat marea reformă din anii 1899 și 1902; transformarea vechiului liceu din 1864, unitar cu 7 clase, în liceul trifurcat cu 8 clase.
Trifurcarea, cu diferențierea secțiunilor sale, a fost concepută de Haret nu atât pe baze psiho-pedagogice – acesta fiind rolul asumat de colaboratorul său C. Dimitrescu-Iași – cât pe necesitățile practice ale vieții, pregătirea pentru specializări și cariere.
Cele mai însemnate momente ale reformei învățământului secundar sunt: recrutarea corpului didactic pe baza examenelor de capacitate după un sistem care pune pregătirea pedagogică pe un plan de egală însemnătate cu pregătirea științifică, în vederea căreia a creat și instituții speciale, întocmirea de programe analitice, metodica limbilor moderne cu punerea accentului pe conversație, atenția dată artelor.În mod special educația fizică poate să revendice pe Haret ca pe unul dintre marii ei ctitori.
Învățământul profesional, aproape în întregime opera lui Haret, a fost conceput ca o școală pentru popor, cu organizare cât mai practică. În favoarea acestui principiu, el a încercat cu tenacitate, deși nu întotdeauna cu succes, să desființeze o serie de gimnazii cu rezultate slabe pentru a le înlocui cu școli de meserii. Pe de altă parte a introdus în câteva licee cursuri de agronomie, nu cu scopul de a scoate agricultori, ci de a-i face pe elevi – într-o țară agricolă – să se familiarizeze cu problemele cu care se confruntă agricultura și a le dovedi cât este de vast domeniul pe care el î1 deschide oamenilor inteligenți și activi.
În ce privește învățământul profesional practic, Haret ține seama de condițiile specifice țării noastre, în care școala profesională trebuie să preceadă crearea unei mișcări economice, să formeze o opinie publică, să facă să intre în convingerea tuturor că învățământul profesional e tot așa de onorabil, dar mai necesar și mai fructuos, decât cel teoretic.
Ca recunoaștere a activității sale, el a fost supranumit „Omul Școlii” – „ cel mai glorios titlu ce i s-a putut da” – după cum afirma Gheorghe Țițeica. Crezul său despre rostul școlii a fost rezumat astfel: „Plec din viață cu mulțumirea că nu am pierdut vremea și că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit și în marginea puterilor mele fizice și intelectuale”. Îndemnul său pentru urmași a fost altfel sintetizat: „Fiți harnici, onești, devotați binelui public, mai presus de toate iubiți-vă sfânta patrie. A muri pentru dânsa, a pune o piatră, măcar cât de mică, la edificiul întăririi și a gloriei ei, a închina binelui ei munca, inteligența, trebuie să fie regula vieții voastre”.
El a fost sufletul necontestat al școlii românești între anii 1890-1910, dovedindu-se a fi cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea.
Bibliografie: „Operele lui Spiru C. Haret”, Volumele I-VII, EdituraTipo Moldova Iași, 2009
Prof. Virginel Iordache
Director Colegiul Național de Informatică “Spiru Haret “ Suceava



Recomandări