Spioane de Dâmbovița

Când am citit prima oară „Jurnalul” în care-s consemnate activitățile zilnice ale generalului (apoi mareșalului) Antonescu, am fost și n-am fost frapat de frecvența cu care, printre numele celor primiți în audiență, figura acela al Veturiei Goga. Reluând lectura cu creionul în mână și notând fiecare apariție a Veturiei în diverse împrejurări protocolare, am ajuns la constatări cu totul surprinzătoare: în anul intrării României în război, 1941, când țara fierbea, factorul militar prevala în toate cele, văduva lui Octavian Goga, fără nici o funcție ori atribuție oarecare, a avut 31 de întâlniri cu Ion Antonescu! Șapte primiri „la cerere”, 14 participări la cine „restrânse” (trei-patru persoane, plus mareșalul), zece invitații la dejun – între 15 martie și 23 noiembrie, deci, pe parcursul a numai opt luni! Și nu-i vorba despre simple întâlniri de bon-ton, amical-protocolare, câtă vreme unele au avut loc precipitat, „pe roți”, în automotorul ce-l purta pe Antonescu în inspecțiile militare (14 noiembrie, 23 noiembrie), ba chiar și pe front, unde, la 15 septembrie, Veturia a cinat în vagonul mareșalului, staționat lângă Tighina.
Poetul Octavian Goga, fost ministru și prim-ministru, murise (suspect) de trei ani și, ciudat, influența Veturiei în loc să se diminueze, creștea! Graficul primirilor la „conducătorul statului” arată că vizitele aveau loc aproape săptămânal, iar în unele perioade, chiar zilnic (20-21-22 aprilie, 6-7-8 septembrie, 18-19-20 octombrie). Obișnuitele motivații „lumești” nu funcționează în cazul lui Antonescu: n-are cum fi suspectat de simpatii vinovate, nici de slăbiciuni care să justifice tratamente preferențiale acordate unor amiciții dezinteresate. Constatările noastre cifrice vin mai degrabă în sprijinul ipotezei că Veturia juca un rol important în țesătura cu încâlcite ițe a spionajului vremii. Fapt, de altfel, susținut de mai mulți autori, între care și Mircea Goga, profesor la Sorbona și strănepot al poetului.
Dan Brudașcu, posesor al unui doctorat Goga, crede chiar că „Veturia Goga a desfășurat o intensă activitate de spionaj, fiind, sub acest aspect, superioară celebrei Mata Hari” (!). Spionaj în favoarea cui, asta-i întrebarea, a Germaniei hitleriste sau a României? Veturia era fiica preotului Zevedei Mureșan din Rășinari și a învățat la pensionul săsesc din Sibiu, de unde și buna cunoaștere a limbii germane (alături de maghiară). Se pregătea pentru o carieră în lumea muzicii de operă și a susținut câteva concerte în compania lui Enescu; în 1909, Carol I îi acordă medalia „Bene Merenti” pentru contribuția adusă la propășirea muzicii naționale. Romanțul cu Octavian a debutat în timpul Primului Război Mondial, sub auspicii total neprielnice: și poetul, și cântăreața erau căsătoriți, așa că au urmat inerentele și neplăcutele peripeții ale unor divorțuri de răsunet. Mircea Goga afirmă, fără umbră de îndoială: „căsătoria Veturiei cu O. Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea unei misiuni încredințate de către Serviciile secrete germane, a căror agentă a fost, recrutată încă din 1914 la Bayreuth (…), metamorfozată în «privighetoarea lui Carol II», eminența cenușie, egeria și Marea Doamnă a dictaturii antonesciene l-a slujit pe Hitler, către care și-a «ciripit» propriul soț, pe Octavian Goga, dar și pe Carol II, pe Mareșal, ca de altfel pe toți cei din staff-ul celui de al II-lea Reich și i-a condus la pierzanie”.
Brudașcu, dimpotrivă, consideră că a fost „una dintre cele mai inteligente femei din întreaga istorie a României interbelice”, „slujindu-și în permanență propriul popor”. Adevărul adevărat greu de crezut că se va putea afla vreodată. Rămâne încă o întrebare: cum de, 35 de ani, n-a deranjat-o nimeni în postura de castelană și posesoare a domeniului Ciucea, deși, în România, toate marile posesiuni fuseseră naționalizate ori confiscate. E greu de crezut că prestigiul poeticesc al lui Goga (oricum afectat, în epocă, din pricina gravelor reproșuri politice) ar justifica exonerarea. Atunci, ce? Cât privește prezența asiduă în preajma lui Antonescu, e dificil de apreciat dacă o absolvă ori, dimpotrivă, o acuză și mai abitir c-ar fi fost „Privighetoarea lui Hitler”. Cel puțin la fel de interesantă se arată a fi viața altei românce „emerită” într-ale spionajului, Elena Constantinescu, devenită, în Anglia, Helen OˊBrain. Amănunte în tableta viitoare.