„Hans și România” e o scriere gazetărească a criticului literar Alex. Ștefănescu, unde e atinsă problema toaletelor publice din țara noastră. Așadar, autorul, ieșit la o plimbare bucureșteană cu oaspetele său neamț Hans, este înștiințat că e nevoie stringentă de o toaletă. O panică totală îl cotropește pe român. „Mi-am dat seama că o sfeclisem. Cum să-i găsesc un WC în București?” Dar o fire inventivă găsește soluții. „Iată însă că, uitându-mă de jur împrejur, am descoperit o bibliotecă publică, pe care o frecventasem în tinerețe.” Unde sunt cărți, sunt și cititori, care au necesități nu numai spirituale, ci și din cele care-și au rezolvarea în locul unde și împăratul merge pe jos… Asta e!
Alex. Ștefănescu își conduce oaspetele – cu ospitalitate românească – spre locul de izbăvire. În fața ușii, îl poftește înăuntru, în timp ce el, din respect pentru intimitate, așteaptă afară. Ideală ocazie de a socoti că statutul de literat îți oferă și avantaje palpabile, atâta timp cât poți folosi toaleta unei biblioteci.
Numai că fericirea sa are suflu scurt, fiindcă Hans nu apucă să se bucure de oaza bucureșteană cu hârtie igienică. „După numai o secundă însă a ieșit palid la față, s-a rezemat cu spatele de perete și a început să alunece încet și cuviincios în jos. Leșinase!” Intrat de curiozitate și el în toaletă, autorul constată pricina emoției ce provocase leșinul: „…un imens morman de rahat, care depășea în înălțime colacul de plastic al WC-ului. Hans nu mai văzuse în viața lui așa ceva.”
Aici se încheie prima parte a pățaniei lui Hans: un pamflet adresat lipsei noastre de civilizație, atât de bine ilustrate de situația toaletelor publice. Și nu întâmplător autorul a ales toaleta unei biblioteci: dacă aici întâlnim un asemenea spectacol, ce pretenții putem avea de la o toaletă din gară, de pildă?
Dar impresia lui Hans despre România trebuie dreasă. În episodul doi al textului, neamțul e invitat la operă. Și nu oriunde, ci la lojă. Oaspetele e copleșit: „Nimeni din familia noastră și nici dintre cunoscuții noștri nu au ajuns să stea vreodată la lojă.”
Muzele umilite în bibliotecă își iau revanșa. Hans urmărește transpus spectacolul, apreciindu-i cum se cuvine pe artiștii români, iar la pauză, în lojă apare chiar directorul operei, însoțit de o tavă cu bunătăți. „Numai un mare scriitor ar putea să descrie uimirea pe care o exprima atunci figura lui Hans.”
De ce uimire? Pentru că, înțelegem, imaginea toaletei nu-l slăbea nici o clipă pe bietul Hans. De aceea, la plecare, pe aeroport, „cu un aer năuc, clătina din când în când din cap. Pleca din România profund nedumerit.”
Astfel se încheie o scriere de mare subtilitate de-a lui Alex. Ștefănescu, unde izbutește să nu alunece în scabros, în pofida subiectului. Ștefănescu pare a ne spune că scriitorul are întotdeauna mijloace pentru a înlocui cuvintele ce induc în cititor o respingere fizică.
Nu întâmplător, această performanță este atinsă și de alt meseriaș al cuvintelor, Mircea Dinescu, cel care – în pamfletul „Musca de pisoar” – face o paralelă între pisoarele elvețiene și cele de la noi. Observând că elvețienii au desenat o muscă în toalete, pentru a direcționa jetul fiziologic, Dinescu vede imensul drum pe care-l avem de parcurs pe calea civilizației: „Mica diferență dintre musca elvețiană și cea românească ar fi că a lor e artificială.”
