Speranță bazată pe boală psihică

Ultima „dublă” a Naționalei de fotbal s-a desfășurat sub presiunea calculelor care ziceau că fără două victorii nu prea mai avem la ce spera. După ce am smuls cu baftă chioară un egal cu niște vag omologați că fotbaliști și o victorie la scor contra unor împiedicați fără frontiere, s-a declanșat un nou val de entuziasm dublat de speranță nemărginită că, pardon, ca noi nu-i nimeni mai breaz în grupă, nici măcar Spania, care abia de a bătut cu 2-0 acolo unde noi nu ne-am oprit până la 4-0! Ca prin farmec, după această panaramă de meci, au dispărut toate neliniștile de după împiedicătura de joc de la Oslo, ai noștri devenind brusc chiar fotbaliști adevărați… măcar prin comparație cu băieții ăia de pe insula aia. Ce am înțeles eu din toată tărășenia este că indiferent cu cine am juca, pe linia de fund e prăpăd. Pe laterale hai, parcă ne-am mai scoate cumva, dar fundașii centrali sunt de râsul lumii: văzându-i pe iarbă (că „la lucru” nu poți să spui că erau) pe Grigore și pe Săpunaru, să fiu al naibii dacă nu ți se face dor de Moți și de Tamaș… că ăsta și beat mangă parcă tot e mai lucid decât ăia amândoi! Dovada că n-au ce căuta acolo a veni în Malta când, intrat pe parcurs, Săpunaru a reușit să le creeze maltezilor singura ocazie de gol, făcând o „alunecare” ca în filmele cu Chaplin. Pe de altă parte, stau și mă întreb de unde dracu’ poate Guriță să afle (în timp util pentru a-l convoca la lot!) că Gicu Grozav e viu, ba că mai și intră pe teren ca jucător al unei echipe, Kisvarda, de care cred că nici măcar toți ungurii n-au auzit! După care îl cheamă la lot, iar la urmă îl și bagă pe teren. Nu, nu 5 minute, în amintirea zilelor de glorie de acum 100 de ani, când îl antrena la Petrolul, ci fix titular, în meciul absolut decisiv pentru calificarea la Euro. Spuneți, vă rog, e sau nu vorba de boală psihică? Oare cum s-o numi?