SPECTACOLE

Cei care am cunoscut direct avatarurile „culturii socialiste”, fiind implicați, prin forța împrejurărilor, în complicatul și rigurosul ei mecanism, suntem câți am mai rămas și curând nu vom mai fi. Consider că-i de-a dreptul obligație să lăsăm mărturii despre acel „a fost odată” pe marginea căruia adeseori se fantazează din pură lipsă de informație, dar și din parșiv interes politicianist. Toate zăgazurile ridicate atunci în calea spectacolului teatral (șirul interminabil de aprobări, începând cu așa zisele „dezbateri” din întreprinderi și terminând cu Secretariatul CC) alcătuiau un premeditat labirint, destinat, precum apa grea într-o reacție atomică, să modereze eventuala incandescență a ideilor până a le aduce în stadiul manipulării comode. Și, totuși, spectacole „deranjante”, unele chiar violent acide, scăpau, unele din neglijență, datorată accidentelor rutinei cenzorilor, altele din pricina inculturii unor… culturnici și, în fine, nu puține strecurate sub pavăza exclamației „să-ți fie rușine la ce te-ai gândit!” – toate petrecându-se sub patronajul neoficial al unei critici teatrale care nu prea are a se rușina de ceea ce s-a străduit să ocrotească și să promoveze. Și fiindcă cenzura ministerială veghea și asupra opiniilor cronicarilor (toate materialele erau citite în pagina pentru „bun de tipar” la Consiliul culturii – citite însemnând, ades, tăiate la sânge), prerogativele criticii au început să se exercite în colocviile și mini-festivalurile teatrale, organizate cât mai departe de București. Și asta s-a aflat: repede, s-au instituit noi și aberante interdicții. De pildă, din programul Colocviului despre arta comediei de la Galați s-a scos tocmai… colocviul! Criticilor veniți tocmai pentru a lua în dezbatere spectacolele, li s-a interzis să le comenteze!… Cum-necum, am izbutit să punem în scenă, la Teatrul Național din Iași, o piesă mai mult decât „dură”, datorată regretatului Nelu Ionescu: „Preferam să mor de râs.” O aducem la București, în sala Teatrului Mic, și-l invit la reprezentație pe însuși șeful propagandei – secretarul Comitetului Central, P. Enache. Cum să-mi închipui, atunci, că la o piesă despre hâzenia morții, s-a nimerit să-l invit tocmai pe cel care, în urma unui deces mai mult decât bizar, avea să zacă 8 zile în morga spitalului „Elias”, răstimp în care familiei i s-a interzis nu numai să-l ridice, dar și să-l vadă? Greu de crezut că se vor afla vreodată circumstanțele reale ale total neașteptatei sale morți. P. E. nu era un intelectual, prezenta o biografie politică șerpuitor și alarmant sinusodială (când în grații, când în dizgrație), dar, lucrând cu el la Iași, am constatat că are o anume deschidere către actul de cultură. Soarta l-a adus într-un post-paratrăsnet: ne aflam în perioada dramaticei „strângeri a șurubului” în artă, când academicienei nu-i mai plăcea nimic și toate se spărgeau în capul diriguitorului propagandei. Dacă pasta de dinți așternută pe periuță (ultimul gest al lui P.E.) o fi fost inofensivă, vina pentru subitul deces revine tot „primei doamne”: P.E. nu se exterioriza, suferea în tăcere, înghițind sumedenia de beșteliri, până când, poate, inima nu i-a mai rezistat… Începe spectacolul. Invitatul întâi se amuză, apoi se posomorăște și-mi aruncă priviri mustrătoare. Era o piesă „rea”: eroul principal se căinează că satele noastre-s pustii, c-au rămas numai babele, că dispare țărănimea. O călcătură zdravănă pe picior îmi transmite nemulțumirea mai marelui propagandei. Altă călcătură: aflăm, din cele rostite pe scenă, că mașinile Salvării n-au benzină, bolnavii așteaptă ore în șir și mor cu zile, iar dacă ai peste 70 de ani, nici nu catadixesc să vină. P.E., destins și zâmbitor (pentru privirile atente ale celor din jur) mă călca zdravăn din cinci în cinci minute, învinețindu-mă de-a binelea. La plecare, a oftat: „Mmmm, sunt și ceva lucruri adevărate…” Piesa, n-a oprit-o. M-am ales cu vânătăile, dar și cu spectacolul rămas pe afiș. D-ale democrației socialiste! Cu îngăduința cititorilor, voi mai reveni.