Subiectul mi-a fost sugerat de un scandal la nivel de guvern care viza un demnitar nevoit să recunoască că a plătit constant șpagă sau „taxă de protecție” celor care îi controlau afacerile. Scuza lui era că astfel a evitat falimentul și a protejat locurile de muncă. Iar acest frumos obicei al perioadei de „construcție a capitalismului” era aproape general, scutite fiind doar firmele legate de demnitarii locali și centrali. Finanțarea șpăgilor se face, în cele mai multe cazuri, din furtul din bani publici, exercitat în diferite modalități, de la devize umflate la neplata taxelor și impozitelor.
Putem considera această manieră de cumpărare a liniștii în afaceri ca o „boală a copilăriei capitalismului” autohton? Nu prea! Și asta, din simplul motiv că șpaga și furtul se manifestau „plenar” (îmi place mult termenul) până în 1990 cu aceeași intensitate. Am chiar curajul să afirm că Kent-ul și „plicul” rezolvau mai frecvent problemele cetățenilor. Dar aceste „atenții”, cum pudic erau numite, trebuiau obligatoriu să fie însoțite de PCR (pile, cunoștințe, relații) pentru a deveni cheile în rezolvarea problemelor, nu puține și atunci.
Scuza demnitarului că a dat șpagă de nevoie o consider mai valabilă în perioada „socialismului biruitor”. La fel și necesitatea de a fura în momentul în care oferta comerțului socialist nu cuprindea nici măcar produsele absolut necesare, de la hrană la combustibil sau îmbrăcăminte. Se fura de peste tot! De la CAP, fabrici, șantiere, pădure etc. sau, cum se spunea generic, de la „stat” (și nu era păcat nici pentru cei credincioși!). Iar acest mod de a asigura cele necesare vieții nu putea funcționa fără contribuția „interesată” a celor însărcinați cu paza bunurilor întregului popor, cum se spunea în limbajul de lemn al perioadei. Deci, șpagă în diferite forme! Realitatea ne demonstrează că obiceiul furtului și șpăgii aferente s-a menținut după 1990 și s-a extins asupra proprietăților private. Și este aproape imposibil de afirmat că se practică de nevoie.
Efectele negative sunt multiple și pot transforma țara într-o națiune post-sovietică aservită politicienilor și oligarhilor sub protecția unei justiții obediente și a unor instituții de forță total la dispoziție. Menținerea furtului și șpăgii generalizate se concretizează în corupție la toate nivelurile, concurență neloială care ucide economia sănătoasă și pervertirea societății sub toate aspectele. Pentru foarte mulți cetățeni, „normalitatea” atât de clamată de politicieni este încă foarte departe, iar cei de la „butoanele” puterii par neclintiți. Așa să fie? Cine ne trage un șut în spate pentru a ieși din zona de inspirație estică? Poate aliații, pe care trebuie să-i „copiem”! Vindecarea sau „reforma societății”, cum elegant se spune, ar trebui să înceapă cu justiția, care se menține ineficientă, abuzivă și continuatoarea „atribuțiilor” miliției și securității („protocoale” cu serviciile secrete s-au încheiat ca pe vremea lui Ceaușescu). Urmează administrațiile la toate nivelurile, care sunt aservite politic, „timide” și prea puțin în serviciul contribuabilului. Privatizarea societăților de stat (noi avem 1.400, Germania 170) ar mai reduce numărul „cuibușoarelor de nebunii” în care se oploșesc apropiații demnitarilor, dar ar genera și eficiență economică. Să fie cât mai puține locuri unde se dă șpagă și se fură. Adică la „stat”!
Tendința în colectarea „grelei moșteniri” este pozitivă, s-a mai redus tentația de a da „atenție”, „accesarea” banului public e mai sofisticată (europenizată?), dar ritmul este clar prea încet!
P.S. Decât să se certe pe procentele de reducere a funcționarilor la toate nivelurile, mai bine ar limita fondul de salarii al autorităților, în funcție de numărul locuitorilor!
