SOVETSKII BORDEL (II)

„Confesiunile Verei Davâdova, iubita lui Stalin” nu-i o carte porno, cum vor fi sperat unii. Nici măcar sexi. Tumultuoasa viață privată a Verei, relatată până-n cele mai mici amănunțimi, se opacizează total în pragul dormitorului. Cititorul este nevoit să apeleze la propria intuiție și imaginație pentru a duce până la capăt firul unor istorisiri eliptice de final. Davâdova pare mai interesată să investigheze politicul, cercetându-l din pragul alcovului. Inedita perspectivă îi permite revelări formidabile, ce ar fi rămas, altfel, complet necunoscute contemporanilor și cu atât mai mult urmașilor. Citită în paralel cu alte lucrări dedicate aceleiași perioade (cum ar fi „Stalin – cenzurat, necenzurat”, apărută tot la „Paideia”) ești invitat la călătorii prin lumi paralele, aparent fără vreo legătură între ele: concretețea celor două planuri ar determina, logic, excluderea reciprocă: chiar în seara în care Davâdova îl drăgălea dulce pe Stalin, Iosif Vissarionovici aprobase împușcarea a 3167 de persoane propuse de Ejov pentru „condamnarea cu gradul întâi”. Poate fi vorba, în atari împrejurări, de un… „amor scuzabil”? Vera nu oferă prea multe deslușiri în legătură cu eventuala investiție sentimentală în relația cu Stalin. Din alte surse știm că atotputernicul ei amant urcase de mult în sferele supranaturalului, câtă vreme Kirov îl denumise, în 1934, „cel mai mare om al tuturor timpurilor și al tuturor popoarelor.” Avea, în consecință, drept de proprietate asupra întregii Rusii. Nu chiar exclusivă doar în cazul Verei; altfel, absolută, totală și deplină. De viață și de moarte. Carte de istorie fiind, mănunchiul de confesiuni prilejuiește crude și inedite portretizări „din mers” ale unor personalități înfățișate cândva de propaganda sovietică drept corifei ai culturii socialiste: ªolohov (cârcotaș, meschin, înfumurat, ridicol), Gorki (ostenit și dornic de evadare), Ehremburg (panglicar găunos), Meyerhold (oropsit, marginalizat), Pasternak (surprinzător de umil în fața lui Stalin), Bulgakov (aceeași paranteză), Stanislavski (terorizat), Eisenstein (disciplinat, supus) ș.m.a. Dac-am deslușit cum se cuvine etajul aluziv (și evaziv) al „Confesiunilor”, Davâdova și-a împărțit amanții în patru categorii: de suflet (uciși unul câte unul de Stalin, începând cu Kirov, continuând cu Zinoviev, Tuhacevski ș.a.), de conjunctură, acceptabili, cu anume profit în planul siguranței personale (Malenkov, Bulganin, Budionâi, Poskrebâșev), tot de conjunctură, imposibil de refuzat (Stalin), total inacceptabili impuși prin forța violului (Iagoda ș.a.). Oricum, aproape toți marii șefi ai URSS ajungeau să-și împletească obligatoriu destinele în două împrejurări: plenarele PCUS și cucerirea favorurilor Davâdovei. Stalin își motiva excesele sexuale citând cinic din Lermontov: „Dacă nu vei fi tu, va fi altul, prietene, așa că e mai bine să fii primul, decât al doilea.” În 1976, Davâdova, retrasă la Tbilisi, a interpretat rolul titular din „Carmen”. La 70 de ani! Marea majoritate a celor ce i-au trecut prin pat au sfârșit uciși de Stalin. Viața ei, adesea în mare cumpănă, și-o prezintă ca o grea suferință: era de-a dreptul imposibil să fii cea mai frumoasă rusoaică și să eviți asalturile celor mai puternici. A dat, târziu, o probă de demnitate și (totuși) credință, refuzând insistenta invitație a lui Hrușciov de a-l condamna pe Stalin, luând cuvântul la Congresul XX. Frumoasa Vera s-a călătorit și ea din astă lume, lăsându-ne „Confesiunile”, datorită cărora poate aspira la oarecare absolvire a vreunui procent din multele-i păcate. Cine-i la rând să se confeseze? Că, iată, a murit Elțin…