Culmea vieții duhovnicești creștine o constituie, pentru trăirea ortodoxă, unirea cu Dumnezeu, în stare de nepătimire și smerenie, la capătul rugăciunii desăvârșite. Această unire, care în termeni pozitivi înseamnă dobândirea deplinei asemănări cu Dumnezeu, sfințenia, are sensul unei depline spiritualizări și înduhovniciri a ființei umane și înălțarea ei pe cele mai înalte trepte ale desăvârșirii.
Smerenia – sursă de înălțare
Însă, chiar și ajuns pe aceste trepte înalte și la aceste experiențe de vârf din punct de vedere duhovnicesc, sfântul nu privește de sus, din calitate de Dumnezeu prin har sau lucrare lumea și cele ale sale, ci cu iubire și în „adânc de smerenie”.
Smerenia, această virtute generală, în care se concentrează și sintetizează toate celelalte virtuți creștine, întreține urcușul neîncetat al creștinului, este sursa lui de tot mai deplina înălțare și înduhovnicire.
Urcușul acesta este primejduit de multe ispite și capcane, este amenințat permanent cu regresul și căderea. Actul de mare discernământ, care ne păzește de aceste dezechilibrări duhovnicești și de cădere, este smerita cugetare. Lipsit de smerenie, orice efort ascetic, oricât de aspru și spiritual ar fi el, își pierde conținutul său profund și se depărtează total de scopul adevărat, transformând răsplata în pedeapsă; după cum și prezența și dobândirea smeritei cugetări înalță creștinul deasupra puterilor sale firești, făcându-l dumnezeu prin participare, după har sau prin lucrare.
Smerenia este virtute
Smerenia este privirea noastră și ochiul nostru critic ce ne face să vedem adevărata valoare a faptelor, gândurilor și cuvintelor noastre și, raportându-le la un criteriu profund duhovnicesc, să discernem și să urmărim ceea ce este superior lor și tot așa din desăvârșire în desăvârșire, către desăvârșirea finală – „pătimirea îndumnezeirii”.
Smerenia are în trăirea creștină un rol capital. Alături de pocăință, ea ne ajută să ne apropiem cu sfială tot mai mult de scopul existenței noastre: actualizarea chipului lui Dumnezeu din noi în asemănarea deplină cu El. Ea întreține în noi dorul de culmile existenței creștine, ne arată calea sau modul împlinirii lui tot mai depline, iar odată atinse aceste culmi, ne păzește să nu cădem din ele și să risipim eforturile noastre.
Smerenia este deci virtutea care ne ajută la dobândirea și lucrarea virtuților, întreținând în noi dorința ostenelii după ele, iar atunci când le-am dobândit, ne ajută să le păstrăm și ne introduce în universul de taină și profund al spiritualității lor.
Împărăteasa virtuților
Din aceste motive, Părinții duhovnicești, cei care ne-au arătat ca virtutea smereniei, ca de altfel toate celelalte virtuți sau însuși procesul desăvârșirii nu are nici un hotar pozitiv, pentru că lucrarea lor nu se termină niciodată, ci are doar o limită negativă – căderea în păcat, sunt cei care, prin învățătura și viața lor, s-au convins și vor să ne convingă și pe noi, spre folos duhovnicesc, de semnificația fundamentală în plan spiritual a „sfintei smerenii”, aceasta „împărăteasă a virtuților”.
Dată fiind valoarea acestei virtuți, precum și adâncimea învățăturii dezvoltată de Părinții autori de scrieri duhovnicești, cu privire la ea, vom căuta, în cele ce urmează, să punem în contur duhovnicesc câteva din notele ei specifice, așa cum se desprind ele din antologia filocalică.
(Preot Ioan C. Tesu)
