Smerenia, o invitație spre a ne întâlni cu Dumnezeu

Prin smerenie, cei din Biserică înțeleg adesea o viață duhovnicească greu de atins, caracteristică sfinților. Din afara Bisericii, smerenia este percepută mai degrabă ca umilință sau ca supunere oarbă, fiind confundată chiar cu slugărnicia. În orice caz, smerenia e definită ca un lucru, o stare sau o însușire. Poate fi lesne pricină de deznădejde pentru cei din Biserică și sursă de dispreț pentru cei din afara ei. Or, smerenia este o cale, un proces pe care ni-l asumăm dacă vrem să-L cunoaștem pe Dumnezeu, să primim harul Său cel îndumnezeitor. E ca și cum ai spune unui om de statură obișnuită:„Dacă vrei să intri în biserica din Betleem, ai grijă că intrarea este foarte joasă, trebuie să te pleci mult ca să pătrunzi în acest sfânt lăcaș. Dacă nu pleci capul, nu numai că nu vei putea intra înăuntru, dar te vei alege și cu răni la cap, lovindu-te de ancadramentul de piatră”. Precum această îndrumare practică, smerenia este și ea menită să ne ajute să dibuim poarta raiului, să mergem pe „calea cea strâmtă”. Ea ne trage din „întunericul cel mai din afară” către „înăuntrul Împărăției”, este o smulgere din logica acestei lumi și o intrare în supralogica Împărăției, conform căreia „cine se va înălța pe sine se va smeri și cine se va smeri pe sine se va înălța” (Matei 23, 12).
Cine caută smerenia de dragul smereniei se păgubește, căzând ușor în deznădejde sau în înșelare. La fel de păgubit e și cel ce vrea să fie smerit pentru a obține aprecierea unora din jur. Spiritualitatea ortodoxă taxează astfel de comportamente fie cu expresia „e smerit mândrulețul”, fie cu una pusă chiar în gura celui în cauză: „sunt smerit și vreau să se știe”. Smerenia este o cale de care te îndrăgostești pentru că ți-e din ce în ce mai dragă Persoana cu care te pune în contact. Sunt extrem de multe episoade în paterice, în sinaxare sau în povestirile despre oameni cu viață îmbunătățită din care aflăm cum cineva a fost mișcat văzând smerenia altcuiva, întorcându-și apoi inima către Dumnezeu. Așadar, ca să te smerești ai, în primul rând, nevoie de o Persoană care să te inspire spre aceasta, fie că este un om duhovnicesc, fie că este Însuși Hristos Domnul. În al doilea rând, pentru ca în cineva să se nască dorința de a se smeri, e nevoie ca acela să vadă, să guste cumva din roadele smereniei. Nimeni nu se pornește la un drum cu nădejde, dacă nu are convingerea că el duce către o destinație pentru care merită să faci tot efortul.
În cuvintele spuse ucenicilor acum două mii de ani, Mântuitorul a cuprins și această învățătură: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Avem aici promisiunea unei „odihne”, care nu înseamnă nelucrare sau lenevire, ci înseamnă deplina bucurie de a exista, indiferent de osteneală, de ispite sau de necazuri. Deși au primit această făgăduință, apostolii nu au putut, inițial, să rabde calea smereniei desăvârșite, ci s-au smintit întru El (cf. Matei 26, 31). Întruparea Domnului și mai ales Răstignirea Sa pe Cruce constituie calea smereniei desăvârșite, totale (v. Filipeni 2, 6-8). Cum au reacționat apostolii, văzându-L pătimind ca un om neputincios? Cei mai mulți au fugit, Petru s-a lepădat de El, Iuda s-a spânzurat și doar Ioan a mers pe Golgota, alături de Maica Sa. Abia după ce s-au încredințat de Învierea Lui, după ce L-au văzut înălțându-Se la cer și au primit pe Duhul Sfânt, au putut și ucenicii să iubească smerenia și să o caute ca fiind singura „metodă” prin care poți agonisi daruri cerești. Chiar dacă arhiereul acelui timp și „cei din eresul saducheilor (…) au pus mâna pe apostoli și i-au băgat în temnița obștească” (Faptele Apostolilor 5, 17-18), cei ce odinioară erau fricoși și neîncrezători, după Cincizecime au primit cu bucurie bătăile și faptul că „s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Faptele Apostolilor 5, 41). Deci apostolii au înțeles și s-au încredințat pe deplin că smerenia este singura cale spre Împărăție doar după ce au văzut smerenia Celui Răstignit și au gustat ei înșiși din rodul Crucii.
Cum putem noi, cei de azi, ajunge în punctul în care să iubim smerenia? În Evanghelia care se citește în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, Mântuitorul îi spune lui Nicodim că „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului” (Ioan 3, 13-14). Vedem că Mântuitorul numește aici răstignirea, această cumplită spânzurare pe lemn, ca fiind „înălțare”. În mod analog, mulți sfinți, de-a lungul veacurilor, au numit pătimirile lor drept bucurii sau fericiri. Putem și noi încerca, la început probabil mai ezitant, să chemăm pe Dumnezeu în durerea sau în necazul nostru, în nedumeririle sau în neîmplinirile noastre și să credem că în tot ceea ce pătimim se ascunde, de fapt, o bucurie. Să alegem a crede! Să credem că din întunericul cel mai greu din inima noastră poate țâșni Lumina, așa cum după orice furtună se arată, la un moment dat, soarele. Să nu ne descurajăm dacă ne tot poticnim. Nici apostolii nu au putut învăța dintr-odată lecția smereniei. Să fim, în ultimă instanță, foarte pragmatici: să renunțăm la cele care, mai devreme sau mai târziu, tot ne vor provoca durere spre a primi pe cele care ne sunt făgăduite de Sus. Să considerăm smerenia drept o invitație spre a ne întâlni cu veșnic Îndrăgostitul de noi Dumnezeu.
(pr. Constantin Sturzu, sursa: Doxologia.ro)