– Cele mai multe case care se ridică pentru sinistrații din Arbore sunt pustii, iar o bună parte dintre oameni vor fi nevoiți să-și petreacă iarna pe la rude
– Fără geamuri, sobe și energie electrică, oamenii care și-au pierdut agoniseala la inundațiile de la sfârșitul lunii iunie nu se pot muta în noile case
O iarnă de coșmar. Asta îi așteaptă pe cei mai mulți dintre sinistrații din Arbore care se gândesc cu groază ce vor face lunile următoare. Cum temperaturile externe au coborât binișor sub zero grade Celsius mai multe nopți, casele ridicate pentru oamenii loviți de inundațiile devastatoare din această vară s-au transformat în adevărate congelatoare. Pentru că nu a existat un mod de lucru unitar, la Arbore s-au construit mai multe tipuri de case, după concepte diferite și cu materiale diferite. Practic, câte bordeie, atâtea „obiceie”. Cei mai norocoși au fost oamenii ale căror case au fost ridicate de firme sau persoane particulare. Coșmarul de acum câteva luni a fost uitat, iar locuințele în care s-au mutat îi fac invidioși pe mulți dintre sătenii înstăriți din Arbore. Alții nu au avut norocul de a se muta în casă nouă. Așa se face că pe mulți i-am găsit muncit de zor pe lângă gospodăriile limitate doar ochiometric.
– Masă improvizată din BCA-uri și scânduri
Lângă o casă frumușică cu ferestre din termopan dăm peste mai mulți oameni care sapă de zor. Printre bărbați se poate zări cu ușurință o femeie trecută de mult de anii tinereții. Are în mână o lopată pe care o mânuiește cu îndemânare. Îi urăm spor la treabă și după o scurtă ezitare se oprește din muncă și ne răspunde cu glas apăsat. Aflăm că are 62 de ani, o cheamă Floarea Creangă și a venit să-și ajute fata. „Aici vrem să facem o șură, cum se spune pe la noi. Că o să aibă nevoie să țină animale, iernatec (furaje pentru animale) și lemne de foc. E greu, dar ce să-i faci, dacă așa ne-a bătut Dumnezeu”, spune femeia, după care scuipă bărbătește în palme și își reia lucrul. La câțiva pași mai încolo, lângă o căruță muncește și fata bătrânei, Viorica Creangă. E greu să o ia de la zero, dar spune că altă cale nu există. Față de noii vecini se poate considera o norocoasă. A reușit să-și facă o sobă, iar casa nu mai stă neîncălzită. Pe foc a pus și o oală cu mâncare pentru oamenii care o ajută. Mai rău stă cu mobilierul. Cu câteva BCA-uri și scânduri a improvizat o masă. Deocamdată asta e tot ce are, dar, spune ea, cu timpul o să vină și celelalte. Deși a început o nouă viață, nu poate uita seara zilei de 31 iunie. „Băiatul meu, Gheorghiță, a fost dat dispărut, nici nu am știut ce-i cu mine. Abia a doua zi l-am găsit și am aflat că a ieșit din casă în ultimul moment împreună cu doi nepoți mai mici care erau la noi acasă. Din vechea casă nu au mai rămas decât vreo doi pereți, care se sprijină de-o răchită”, spune Viorica Creangă.
– Stă într-o casă cu igrasie, afectată de inundații
Plecăm în vecini, unde găsim doi bărbați care ridică o anexă lângă o casă terminată, dar nelocuită. Misterul este dezlegat rapid de cei doi, Vasile și Ioan Maxim, tată și fiu. „Nu stă nimeni aici pentru că nu avem sobă. Casa e frumoasă, dar pe frigul ăsta cine poate sta aici”, se lamentează bătrânul de 56 de ani. Ne invită în casă și, învățat cu o casă normală, se descalță la ușă, deși pe jos nu sunt nici covoare, iar praful de ciment tronează în voie. Din spate vine și Ioan. Alături are și el o casă în construcție. Construcția este și mai în urmă. Nu numai că nu are sobă, dar îi lipsesc și geamurile de la casă. „Îl ajut pe tata, poate s-o muta el aici, că eu, de bine de rău, stau la socrul meu. Tata stă în casa mea care a fost inundată și înăuntru este un miros greu de suportat. De la venirea frigului a început să apară și igrasia și e cum mai rău”, spune Ioan Maxim. O altă problemă este lipsa energiei electrice. Pentru ca locuințele să fie racordate la rețeaua de alimentare cu energie electrică este nevoie de licitație, pentru ca abia mai apoi să se treacă la lucrările propriu zise de montare a stâlpilor și de racordare.
– „Cartierul Gigi Becali”
Fostul imaș, parcelat și împărțit sătenilor pentru ridicarea unor noi case, este acum divizat în două. Drumul balastat este flancat de șanțuri betonate. Dacă pe dreapta cum urci sunt casele ridicate de particulari, Consiliul Județean și Prefectură, pe partea stângă se construiește „cartierul Gigi Becali”, așa cum îi spun localnicii, lucru vizibil încă de la intrarea pe vechiul islaz. Prima casă, de un roz care îți sare în ochi fără să vrei, este terminată. Nu putem să intrăm înăuntru pentru că ușa este „încuiată” cu un cablu, semn că proprietarii nu sunt acasă. Ne interesăm printre muncitori și aflăm că lucrările la acea casă au mers mai rapid pentru că familia are cinci copii care nu puteau rămâne pe drumuri. În diagonală, la câteva sute de metri găsim o altă familie. Neculai Petrar și Paraschiva Dolinschi și-au încropit o sobiță. „Eu mă pricep la multe și mi-am pus geamurile singur și am făcut și soba. E bine că avem unde sta”, spune resemnat bărbatul. Mai guralivă, femeia se plânge că au rămas fără nimic și că toți banii pe care îi primesc de la ajutoare se duc imediat ce îi primesc. „Apa ne-a luat totul, și făină și găinuțe. Sunt zile în care nu avem pâine și nu mâncăm. Am luat 20 de milioane de lei de la Primărie, dar am dat în stânga și în dreapta și banii s-au dus”, povestește cu amărăciune Paraschiva.
– Masă oferită de călugări pentru muncitori
Ca la un semn, la orele amiezii, în „cartierul” ridicat pe banii lui Becali totul aproape că încremenește. O mașină se oprește și din ea coboară un călugăr. Pe trei scânduri care nu dădeau impresia că ar folosi la ceva sunt aduse mai multe oale. Este mâncarea pentru oamenii care muncesc pentru finalizarea caselor. După ce se interesează cine suntem, călugărul ne destăinuiește că mâncarea este preparată de o femeie angajată special și ajunge pentru circa 30 de oameni. Toți cei care muncesc vin încet și își ocupă locurile de o parte și de cealaltă a mesei și apoi nu se mai aude decât sunetul lingurilor. Ne retragem încet și după ce trecem peste o „punte” aruncată peste șanțul betonat plecăm spre mașină. În urmă rămâne șantierul și un vânt de iarnă care suflă tot mai tare spre năpăstuiții soartei.
