În spatele ușilor închise ale birourilor de top, în culisele marilor scene sau chiar în mintea unui student strălucit, se ascunde o frică tăcută și persistentă: „Nu sunt suficient de bun, iar în curând, toți vor realiza că sunt un impostor.” Acest sentiment, paradoxal, nu îi afectează pe cei incompetenți, ci pe indivizii cu performanțe ridicate – pe acei oameni care, din exterior, par a avea totul sub control. Această experiență psihologică poartă numele de sindromul impostorului.
Identificat pentru prima dată în 1978 de psihologii clinicieni Pauline Clance și Suzanne Imes, sindromul impostorului este definit ca o îndoială internă cronică față de propriile realizări, în ciuda dovezilor obiective ale competenței. Nu este o tulburare mintală recunoscută oficial, ci mai degrabă un fenomen sau un model de gândire care afectează, conform estimărilor, până la 70% dintre oameni la un moment dat în viața lor. Ceea ce este cel mai izbitor este că persoanele afectate au tendința de a-și atribui succesul unor factori externi – noroc, șansă sau pur și simplu muncă excesivă, negând rolul inteligenței sau al abilităților personale.
Această dinamică se manifestă printr-un ciclu vicios. Atunci când se confruntă cu o nouă sarcină, persoana simte o anxietate intensă. Pentru a depăși această frică și pentru a obține succesul, persoana fie muncește din start în exces (perfecționism), fie amână sarcina, dar în cele din urmă ajunge oricum să muncească extrem de intens sub presiune. Dar, în loc să savureze reușita, individul o atribuie muncii excesive sau norocului („Am reușit doar pentru că am stat treaz toată noaptea”), iar nu capacității sale. Drept urmare, sentimentul de impostură nu este diminuat, ci, dimpotrivă, este alimentat, pregătind terenul pentru următoarea criză de îndoială.
De ce persistă acest sentiment la oamenii de succes? Rădăcinile sindromului se găsesc adesea în istoricul personal și familial. Un mediu familial care punea accentul pe rezultate excepționale sau care promova comparația constantă între frați poate cultiva un perfecționism nesănătos. Când succesul nu este văzut ca o realizare firească, ci ca un standard constant și nerealist de menținut, orice greșeală este interpretată ca o dovadă incontestabilă a incompetenței.
Specialiștii au identificat mai multe tipologii ale impostorului, fiecare cu propriul său mecanism de auto-sabotare. Există perfecționistul, care își stabilește standarde imposibile; expertul, care se teme să nu știe absolut totul despre un subiect; solitarul, care refuză ajutorul, crezând că orice succes trebuie atins strict individual; geniul natural, care simte că este un „fals” dacă nu înțelege imediat un concept; și superomul, care încearcă să exceleze în toate aspectele vieții (carieră, familie, hobby-uri) pentru a compensa sentimentul de inadecvare.
Depășirea sindromului impostorului începe cu conștientizarea și reetichetarea gândurilor. Primul pas este recunoașterea faptului că acest sentiment nu este un verdict, ci doar o eroare de percepție. Terapia Cognitiv-Comportamentală este adesea eficientă în acest proces, ajutând la identificarea și contestarea gândurilor iraționale de tipul „Trebuie să fiu perfect” sau „Dacă greșesc o dată, înseamnă că sunt un eșec”.
O altă strategie esențială este acceptarea imperfecțiunii umane. Succesul autentic nu înseamnă absența greșelilor, ci capacitatea de a învăța din ele. Înlocuirea autocriticii severe cu autocompasiunea și, mai ales, internalizarea validării sunt cruciale. Atunci când primim un compliment, în loc să-l negăm imediat, ar trebui să ne oprim și să ne dăm voie să-l acceptăm. De asemenea, ținerea unui „jurnal al realizărilor” poate oferi o dovadă obiectivă, scrisă negru pe alb, care să contracareze vocea interioară a îndoielii.
În cele din urmă, sindromul impostorului ne învață că încrederea în sine nu înseamnă absența fricii, ci acțiunea în ciuda ei. Este o invitație de a ne elibera de tirania standardelor nerealiste și de a recunoaște că suntem demni de propriul nostru succes. Nu ești un impostor; ești doar o persoană competentă care experimentează o formă comună de nesiguranță. Odată ce acest lucru este înțeles, frica de a fi „descoperit” poate fi transformată în combustibil pentru o evoluție autentică.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753937223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
