SIMPLE NOTE

Recunosc: de mai mulți ani țin un jurnal. Nu știu care îi va fi soarta, așa că, din când în când, strecor către tipar mici fragmente. Cum ar fi cele de mai jos.
# E-o iluzie că globalizarea ar nutri și pretinde literaturi ne-naționale, supra-naționale. Sentimentele sunt eterne și aceleași; personajele și contextele, din fericire, mereu altele. Cheia accederii în universal nu-i alta decât naționalul. Și Macondo și Liliecii interesează cititorul de pretutindeni prin originalitatea extragerii sensurilor profunde din realități evident circumscrise geografic. Poate, prin anul 3000, lucrurile vor sta altfel. Vom muri și vom vedea. Până atunci, ne rămâne certitudinea că literatura română poate fi mai bine cunoscută în lume doar dacă va fi în primul rând română.
# Ce-o fi însemnând curajul, astăzi? Doar să te bați cu tine însuți! Pe vremea cenzurii, principala strădanie era incifrarea „fitilelor” – uneori chiar până la imposibila lor decelare. Acum, printre atâtea mofturi, mode, contrafaceri, experimente gălăgioase și infertile, autenticul curaj mă tem că înseamnă întoarcerea literaturii la… literatură. Teatrul – la cuvânt, proza – la construcție și personaj, poezia – la sentiment. Refugiul în pornografie, disoluție, derizoriu, mi se pare complet neavenit. Nu-i decât un semn exterior al libertății de creație și exprimă mai degrabă neputința.
# Exact cei care înainte de ’89 propăvăduiau cu fervoare autonomia esteticului, s-au vârât după aceea, abrupt, cu capul înainte, în… politică. Și nu ostenesc să emită aprecieri de ordin valoric după criterii flagrant politice! Spune-mi în ce gazetă apare cronica și, fără s-o citesc, ghicesc de la bun început (la pariu!) care-i esența aprecierilor. N-avem, după 17 ani de la revoluție, o instanță critică suverană, obiectivă, imparțială, credibilă. De vină fiind, evident, tot.. politica. Strâmb a fost înainte de ’89, strâmb este și acum. Amin.
# Fericit deplin nu-i decât cel sărac cu duhul. Bogatul e hulpav, vrea tot mai mult, nu-i ajunge niciodată. Dar, la urma urmei, ce-i aia fericire? E-o stare ce variază de la individ la individ. Cutare se mulțumește cu cinșpe mici, cutare vrea vilă la Adriatica. Bogăția e-un tărâm inaccesibil celor din breasla scrisului. Mai întâi, că nu (prea) suntem capabili să furăm. Și-apoi, pentru că din cultură n-ai ce fura. Cel mult idei. Care… n-au trecere la casele de schimb.
# La temelia culturii a fost, este și va rămâne cartea. Și în variantă electronică, tot carte rămâne. Ce se va alege din torentul de telenovele? Nimic. Cât despre scriitor, membru sau nu al Uniunii: a susținut, vreme de jumătate de veac, o luptă dublă – mai întâi cu sine, în fața colii de hârtie, și apoi cu totalitarismul, având drept finalitate obținerea jinduitei libertăți de
creație. După schimbarea din ’89, oamenilor scrisului le-a rămas un singur și fundamental obiectiv: constituirea operei proprii, de fapt, unicul cu adevărat important în toate timpurile. Libertatea deplină s-a obținut. Ce facem cu ea? Piața culturii se constituie acum după legi proprii și turnirurile din ședințe încep a semăna cu asalturile lui Don Quijote. Valoarea operei n-o susține și impune răcnetul la microfon, nici aranjamentele de grup. Orice-ar fi, cartea rămâne și, până la urmă, dacă-i ceva de capul ei, răzbește. Scrieți băieți, scrieți profund, adevărat și… românește.