Anul 1987, luna iulie. Eram în Timișoara, orașul frumos cum aveam să-l descopăr mai târziu, după ce am sosit noaptea cu acceleratul de București, gara îmi păruse o construcție destul de comună și cam provincială. A doua zi am vizitat Catedrala Ortodoxă. Arhitectură superbă, un interior aproape desăvârșit. Rezonanță și liniște, poate prea rece, să fie influența germană prin șvabii din Banat? Câteva bătrâne înfiorate de neliniștile vârstei. Totul este atât de firesc, de obișnuit. Ca și cum ai merge să cumperi pâine sau la cinematograf, duminica la matineu.
Aceeași Timișoară, anul 1990, septembrie. Pe zidul unei case scrie cu cretă albă: aici se întâlnesc comuniștii! Pe un panou de afișaj al primăriei, mare, în ungurește și română: Trăiască Laszlo T.! De ce să trăiască în mod deosebit Laszlo ăsta ? se întrebau în șoaptă doi tineri. Probabil nu erau localnici, nu știau prea multe despre popa cel reformat…
Catedrala! La fel de frumoasă, chiar așa murdărită de bănuielile sau zvonurile că Înalt Prea Sfințitul nu a deschis ușa celor care cereau de nevoie adăpost în decembrie 89. Au murit, se zice, secerați de gloanțele securiștilor. Povești ? Scenarii ? Realitate ?
Intru. Marea navă geme de lume, o lume care se sufocă aproape în fumul lumânărilor aprinse. Zeci, poate sute de lumânări! Se vând, se aprind și se depun pe două suporturi, acolo unde scrie: pentru vii, pentru morți! Iau și eu lumânări, le aprind, le pun în suportul unde scrie pentru vii! Deși mă îndoiesc că din fumul lumânărilor și din ceața candelei poate veni izbăvirea, dar le pun…În marea navă a bisericii se ține și o predică. Mă duc să ascult. Un ierarh tânăr, așezat în profil, cu barba neagră îngrijită, cu ochii în bagdadie și cu o cădelnița în mână. Vorbește limba încifratelor texte ecleziastice din care noi, muritorii, turma, trebuie să sorbim adevăruri, înțelepciune. Adevărul pe care tânărul ierarh nu-l știe sau nu-l ia în seamă este că nu se poate sorbi nimic. Retorică goală, moară de măcinat vorbe, plus tonul acela insinuant, moale, insinuant – dulce, patetic, mieroșenia gângavă, ipocrită (asta simt eu), nu știu de ce așa de prezentă în glasul Înaltelor Fețe. Poate așa cred ei că e bine! Poate așa îi învață ! Veștmintele scumpe : anteriul din mătase, comănacul scrobit. Barba îngrijită, traiul bun se vede, poate chiar cu ostentație. Unde este jurământul de sărăcie?
La naiba însă cu întrebările mele lăuntrice. Oamenii îl ascultau extaziați pe Părintele! Înalt Prea Sfânt. Ocrotitor. Prea Fericit. Și noi care fugim în biserici, să-l întâlnim pe Iisus, să ne mântuim! Și nu-l găsimdecât pe Narcis, sub chipul unui tânăr ierarh, care ne spune o poveste banală. Esența anilor noștri postdecembriști.
Cornel CEAUȘ
