Și totuși, cât poți rezista?

Cei care citiți cu regularitate această rubrică, dar și de multă vreme, poate vă amintiți că în anii trecuți am făcut mișto în nenumărate rânduri de accidentările Simonei Halep pe care le consideram doar niște alibiuri pe care ea și le construia atunci când pierdea, adesea rușinos și aproape exclusiv pe fond nervos, nu pe joc. Avea un soi de evadări în decor, tocmai când îți era lumea mai dragă, iar ei victoria mai aproape. I se stricau, pe rând sau mai multe deodată, când cotul, când Achiluțul, când umărul ori omoplații. De gleznă, ce să mai vorbim! Stricăciunea majoră însă, e clar, era la neuron. După ceva vreme, Simona a început să se dreagă: ieșirile nervos-țâfnoase s-au rărit, ba chiar parcă au dispărut cu totul, Achiluțul nu s-a mai stricat atât de frecvent, cotul și umărul s-au dres și ele odată cu îmbunătățirea clară a primului serviciu, iar glezna, chiar și nițeluș răsucită din când în când, a început să reziste. A fost de altfel momentul în care a început cu adevărat ascensiunea Simonei, și când eu am hotărât să reîncep să scriu despre ea, după ce mai înainte cu ceva vreme decisesem să nu o mai fac vreodată.
Simona Halep a ajuns între timp pe locul 1 în lume și nimeni nu cred că i-l mai contestă, nici măcar antrenorul Serenei Williams, cel care cândva susținuse că nu poți fi prima în clasamentul WTA fără să fi câștigat un turneu de grand slam. Oricum, ăla fusese mai blând decât mine, care susținusem că Simona nu va câștiga nici unul, niciodată. Și uite-așa, ușor, ușor, acuși se împlinește anul de când Simona Halep s-a cocoțat în vârful ierarhiei, reușind, numai ea știe cum, să mărească diferența dintre ea și urmăritoare, în frunte cu Wozniacki, după fiecare nou turneu, chiar și atunci când pierde! Așa cum s-a întâmplat la Cincinatti, când a mărit diferența cu încă vreo cinci sute și ceva de puncte. A jucat mult în acest an, chiar dacă și cu pauze. Nu cât Buzărnescu, dar mult. Iar acum, chiar se vede. La intrarea pe teren pentru finala de duminica trecută, era bucăți. Se vedea pe ea că nu mai poate. Că a depășit limita rezistenței umane la efort și că dacă nu termină repede, indiferent cum, ceva se poate rupe. Nu s-a rupt, dar era clar devastată la final.
Nervii din teren nu i-am mai putut încadra la fițe, ci la reacții normale, pe fondul epuizării. Slavă Domnului că s-a retras de la New Haven și poate că se poate reface în această săptămână. Dar și dacă nu reușește, nu mă mai pot supăra pe ea nici dacă ia bătaie în primul tur la Flushing Meadows. Pe care însă nu m-ar mira să-l câștige, cu atât mai mult cu cât știe de pe acum că tot ea va rămâne pe locul 1 și dacă ia bătaie de la început.