Sfântul Luca împarte cartea Faptele Apostolilor în funcție de personalitățile și de contribuția marilor Apostoli Petru și Pavel, cei doi stâlpi ai Bisericii Creștine care au edificat prin lucrarea lor misionară Trupul tainic al lui Hristos în lume. Biserica Ortodoxă îi cinstește în mod special pe cei doi Apostoli, rânduind o perioadă de post specială, care începe imediat după Duminica Tuturor Sfinților până la data lor de prăznuire, 29 iunie.
Capitolele 1-14 ale cărții Faptele Apostolilor au în centru pe Sfântul Apostol Petru și în special cuvântările sale programatice, care au dus la lărgirea numărului celor care au crezut, în special din Ierusalim. Capitolul 15 consemnează primul Sinod apostolic de la Ierusalim, unde s-a rezolvat problema moștenirii prescripțiilor legii iudaice în Biserica Creștină, și funcționează ca un punct central al narațiunii. Capitolele 16-28 prezintă în detaliu activitatea predicatorială a Sfântului Apostol Pavel, care a vizat în special pe neamuri, adică pe păgânii din afara iudaismului. Antiteza dintre Apostolul Petru, fidel legii iudaice, cerând ca prescripțiile ei să fie observate și de creștinii proveniți din lumea păgână, și Pavel, care avea o înțelegere duhovnicească a noii realități mântuitoare care era Biserica, a fost ilustrată în mod special de Sfântul Luca cu un anumit scop. Biserica, zidită pe „temelia Apostolilor”, are o deschidere universală către întreaga lume, către toți oamenii pământului care aveau nevoie de Evanghelia lui Iisus Hristos pentru a fi vii în Împărăția cerurilor.
Biserica este „noua creație”
Apostolii Petru și Pavel rezumă în personalitatea și în lucrarea lor cele două direcții spre care Biserica s-a îndreptat. O dată spre sinagoga iudaică, pentru
că iudeii au fost primii destinatari ai mesajului evanghelic, și apoi spre păgâni, spre cei din afara iudaismului. Sfântul Apostol Luca, cel care creionează faptele și cuvintele celor doi Apostoli în cartea Faptele Apostolilor, demonstrează că Biserica este pentru întreaga lume „noua creație” înfăptuită de Fiul Lui Dumnezeu, un mod de viață la care oamenii sunt chemați. Creștinii sunt desemnați a fi „plini de Duhul Sfânt”. Membrii Bisericii sunt oameni care în urma evanghelizării și a Botezului sunt plini de Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pune foarte mare accent pe această componentă duhovnicească fundamentală a omului și arată că în Biserică nu mai există separație între iudeu și elin, rob sau liber, ci distincția este între omul duhovnicesc, care are Duhul lui Dumnezeu, și omul trupesc, care are duhul lumii. „Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le și grăim, dar nu în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovnicești oamenilor duhovnicești”, le spune Sfântul Pavel corintenilor în prima sa epistolă adresată lor.
Pescarul din Betsaida
Despre Sfântul Apostol Petru știm din paginile Sfintei Scripturi că era din Betsaida Galileii, un oraș nu foarte mare, din partea de nord a Țării Sfinte. Petru era pescar, la fel ca și fratele său Andrei, iar la chemarea Mântuitorului au devenit amândoi ucenici și Apostoli ai lui Iisus Hristos. Galileia, numită „a neamurilor”, era o provincie a iudeilor foarte pestriță, pătrunsă de elenism, de limba greacă, de cutumele Imperiului Roman. Cu toate acestea, Petru era un evreu zelos pentru împlinirea legii iudaice, bun cunoscător al Vechiului Testament și în special al profețiilor despre venirea lui Mesia. Petru împreună cu Andrei au fost dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul. Dorul după Dumnezeu a fost încălzit în inima sa de cuvântările Botezătorului, despre care credeau că este Mesia. Petru era cel mai în vârstă dintre cei chemați, era cel mai matur, dar avea intuiția unei inimi curate, care dincolo de aparențe putea sesiza lucrarea lui Dumnezeu. Știm că meseria de pescar era poate cea mai grea de la vremea aceea. Aceștia își câștigau literalmente pâinea din sudoarea frunții lor, iar reușita muncii și a supraviețuirii ținea de binecuvântarea cerului. Mai mult ca oricare dintre frații lor evrei, pescarii galileeni aveau nădejdea la Dumnezeu, care le putea salva viața sau le-o putea pecetlui. Petru a fost cu adevărat ceresc, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Era primul dintre Apostoli, caracterizat printr-un dor arzător după Dumnezeu, care nu-l va părăsi toată viața. Era pescar și tată de familie. Știa că dincolo de idealismele tinereții și speranțele care apar în sufletul omului există acel ceva care te ține cu picioarele pe pământ, greul vieții. Petru spera la Patria cerească mai mult decât toți. La chemarea Mântuitorului „Vino după Mine”, a răspuns prompt și fără răgaz, așa cum îi era și firea, fără ascunzișurile omului învățat, fără să facă calcule. Dorul dumnezeiesc l-a mânat să se arunce în apele mării atunci când Domnul Iisus li s-a arătat Apostolilor pe Marea Galileii, noaptea în furtună: „Doamne, poruncește să vin la Tine și voi veni”. Petru a mărturisit în Cezareea lui Filip dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Petru a luat-o înaintea tuturor Apostolilor spre Domnul.
Îndrăgostit în aceeași măsură de pământ și de cer
În același timp, în sufletul acestui om sfânt se îngemănau și acele trăsături care l-au determinat pe Domnul Hristos să spună despre poporul evreu că este „tare în cerbice”. Petru, cel râvnitor și avântat spre cer, era în același timp legat atât de puternic de pământ, de legea iudaică, de tot ce însemna această viață, cu bune și rele. Petru a fost îndrăgostit în aceeași măsură de pământ și de cer. Imediat după ce mărturisește că Mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu, el refuză, ca și în alte situații, să accepte moartea Învățătorului său, atrăgând o mustrare gravă din partea Acestuia: „Înapoia mea, satano, că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. Mântuitorul îi arată Apostolului Petru că moartea Lui este jertfa pe care trebuie să o aducă spre mântuirea lumii din legăturile păcatului și ale morții. Imaginea lui Petru din Grădina Ghetsimani este uluitoare. Cu sabia în mână dorea să-și apere Învățătorul și Dumnezeul de iudeii care veniseră să-l prindă și să-l ucidă. A fost cea mai pură reacție omenească a unui suflet iubitor, a unui suflet curat și jertfelnic. Această impulsivitate și râvnă a caracterizat pe Apostolul Petru până la final. Petru va fi printre primii care ajunge la mormântul gol al lui Iisus Hristos Înviat, iar mărturia despre Înviere făcută de el va constitui predica, kerigma celorlalți Apostoli. Sfântul Apostol Pavel prezintă în Epistola către Corinteni o primă mărturisire a Bisericii: „Căci v-am dat întâi de toate ceea ce eu am primit, căci Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi; și că S-a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor douăsprezece…”. Sfântul Pavel arată că mărturia lui Petru despre Înviere, experiența lui Hristos celui Înviat, este fundamentală pentru Biserică. Sfântul Apostol Petru a propovăduit Evanghelia în Ierusalim, în Iudeea și în Antiohia, unde membrii Bisericii s-au numit pentru prima dată creștini. Apoi în Pont, Galatia, Capadocia, Asia Mică, Bitinia. Conform tradiției, Petru a ajuns la Roma, unde a format Biserica de acolo. Sfântul Apostol Petru a sfârșit mucenicește în capitala Imperiului Roman, fiind răstignit cu capul în jos în timpul lui Nero, la 29 iunie, anul 67. Pe locul unde a fost răstignit Sfântul Petru se află astăzi Bazilica San Pietro din Vatican.
(sursa: Ziarul Lumina)
