PROTOSINGHELUL EFTIMIE TĂNASE
Mănăstirea Agapia Veche
(1884-1970)
Părintele Eftimie a fost cel dintâi ucenic al Protosinghelului Vichentie Mălău și renumit duhovnic al Mănăstirii Agapia. S-a născut în comuna Valea Seacă – Bacău. În tinerețe a fost căsătorit și a avut doi copii. Apoi, plecând la război, a fost grav rănit, dar părintele său duhovnicesc i-a prevestit, zicând: „Ai credință, frate Ioane, că te vei face sănătos, vei veni la mănăstire și preot te vei face !”
În anul 1918, părintele Eftimie s-a călugărit în Mănăstirea Secu, iar soția sa, în Schitul de maici Buciumeni – Galați. În anul 1923 s-a învrednicit de harul preoției. Și a slujit cele sfinte cu multă credință și dragoste aproape 50 de ani, silindu-se în toate să urmeze marelui său dascăl – Protosinghelul Vichentie Mălău.
Între anii 1923-1940, Protosinghelul Eftimie a fost duhovnic la Mănăstirea Agapia, câștigând multe suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu. Că era foarte râvnitor la slujbele bisericii și la citirea sfintelor cărți, din care nu puțin hrănea pe cei ce veneau la dânsul. Iar noaptea se nevoia în taină cu privegherea, cu metaniile și cu citirea Psaltirii.
Între anii 1940-1945 a fost preot misionar în Banat. Apoi, întorcându-se în Moldova, s-a stabilit definitiv ca duhovnic la Mănăstirea Agapia Veche. Timp de 25 de ani a fost un sfeșnic aprins în această sihăstrie, luminând și mângâind pe toți, slujind cele sfinte și slăvind pe Hristos.
Spre sfârșitul anului 1970, părintele Eftimie a spus ucenicei sale:
– Peste două zile mă duc din viața aceasta. Apoi, cerând crucea, a adăugat: Iată, văd două cete de îngeri, una în veșminte albe și alta în veșminte întunecate, luptându-se pentru sufletul meu. Nu vor să mă lase să intru în cămară !…
Deci, îmbrăcându-se în hainele sale de călugărie și dând tuturor binecuvântarea cea mai de pe urmă, a adormit cu pace, încredințându-și sufletul în mâinile Domnului !
MONAHUL GUDIIL AVĂCĂRIȚEI
Mănăstirea Neamț
(1892-1971)
Acest părinte vrednic de pomenire, cu nume de arhanghel, a fost toată viața portarul Mănăstirii Neamț. Era din comuna Vânători-Neamț. În anul 1925 a intrat în nevoință călugărească și a sporit mult în ascultare și smerenie, încât toți se foloseau de viața lui.
Ascultarea părintelui Gudiil era aceasta: ziua tăia lemne la bucătărie, făcea curățenie în curte și hrănea animalele, iar noaptea stătea de strajă la poarta mănăstirii. Și a împlinit cu sfințenie această ascultare, fără cârtire și fără împotrivire. Se ducea oriunde era trimis, asculta ca un copil de fiecare și făcea toate cu bucurie și binecuvântare. Pentru aceea îl iubeau toți părinții și se foloseau de smerenia lui.
Aproape o jumătate de secol a stat de veghe părintele Gudiil în poarta Mănăstirii Neamț, ca o candelă nestinsă. Seara închidea porțile grele de stejar, ducea închinătorii la arhondaric și suna clopotul de odihnă. La miezul nopții suna clopotul de Utrenie și chema părinții la rugăciune, iar în zorii zilei, iarăși deschidea porțile mănăstirii, trăgea clopotul de deșteptare și mergea la biserică.
Părintele Gudiil era încă foarte milostiv și primitor de străini. Seara aduna închinători și săraci la el, îi hrănea cu mâncare de la trapeză și îi odihnea. Iar el ațipea pe o laviță afară lângă poartă. Dimineața îi deștepta și îi libera cu pace. Dacă îl întreba cineva cum îl cheamă, bătrânul răspundea: Gudiil monahul și portarul !
Spre sfârșitul anului 1971 a zis smeritul ascultător către unul din clerici:
– Părinte Ioane, în curând mă duc din viața aceasta. Te rog să vorbești ceva la îngroparea mea.
– Despre ce să vorbesc, părinte Gudiil ?
– Eu toată viața am făcut ascultare și am fost întotdeauna mulțumit. După două zile, părintele Gudiil și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Așa s-a săvârșit un mare călugăr al Mănăstirii Neamț !
SCHIMONAHIA MELANIA MINCU
Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul”- Iordan
(1893-1969)
Această floare aleasă a monahismului nostru era de loc din comuna Chiajna – Prahova. Când avea 12 ani, a venit la Mănăstirea Țigănești și a stat opt ani de zile sub ascultarea unei călugărițe bătrâne.
În anul 1913 a primit schima monahală. Apoi s-a smerit în mănăstire încă 35 de ani, fiind foarte iubitoare de biserică și râvnind pentru fericita liniște. În anii 1925-1935 s-a învrednicit să se închine de două ori la Mormântul Domnului, iar în anul 1947 a fost trimisă ca viețuitoare la Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe malul râului Iordan.
Timp de 22 de ani s-a nevoit schimonahia Melania cu încă două suflete în pustiul Iordanului, răbdând bărbătește lipsa, arșița soarelui și străinătatea. Căutând să urmeze Cuvioasei Maria Egipteanca și mai ales Sfântului Ioan Botezătorul, maica Melania se hrănea numai cu pesmeți și legume. Toată ziua tăcea, căra apă din Iordan, uda grădina, lucra la facerea chiliilor și zicea rugăciunea lui Iisus. Seara făcea Vecernia în biserică și dormea câteva ore. Apoi se deștepta, făcea Utrenia, citea la Psaltire și stătea de veghe până către ziuă. La toate aceste osteneli era însoțită de maica Natalia, ucenica ei, cu metania din aceeași mănăstire, iar duhovnicul lor era Cuviosul Ioan Iacob, egumenul mănăstirii.
În primăvara anului 1969, maica Melania Mincu s-a îmbolnăvit și s-a mutat la odihna cea de veci, trupul ei fiind îngropat acolo, alături de biserică. (www.sfant.ro)
