SFEȘNICUL

Nu pot uita cu nici un chip o (să-i spun astfel?) întâmplare ce a dovedit încă odată, dacă mai era nevoie, cât de mare și necuprinsă e grădina lui Dumnezeu. O fetiță de trei ani a fost ucisă în chinuri groaznice (arsă pretutindeni cu țigara) de propriul său tată, se pare, nu fără complicitatea mamei. Nenorocita familie Baicu locuia vizavi de-o mănăstire, într-un spațiu sordid, aflat sub zodia veșniciei alcoolului, cerșetoriei, mizeriei – cu adevărat la limita umanului. Acum, tatăl asasin se află la Jilava, după ce i-a fost expertizat discernământul. Orașul a contribuit cât și cum a putut la sărăcăcioasa înmormântare a bietei copile. O fabrică a donat sicriul, o societate familială a făcut cadou rochița albă cu care să fie înveșmântată moarta, oameni de bine au donat celelalte lucrușoare necesare drumului către dincolo. Cum nu se găsea nicăieri un banal sfeșnic în care să fie așezată lumânarea de la căpătâiul răposatei, creștinii care s-au îngrijit de înmormântare s-au adresat călugărilor de la mănăstire. Surpriză: măruntul serviciu a fost refuzat categoric – se pare, din două motive. Mai întâi, fiindcă maghernița cu pricina era „arondată” unei anume parohii și bisericii de acolo s-ar fi cuvenit adresată rugămintea. În al doilea rând, sfeșnicele mănăstirii sunt obiecte de patrimoniu și nu se împrumută decât cu aprobare scrisă, „de sus”. Cum este imposibil de crezut că în ditamai mănăstirea nu se putea afla și un amărât de sfeșnic neînregistrat în inventarele Patrimoniului, și cum scuza „altă parohie” te duce cu gândul la rigorile Poliției, ori ale Fiscului, nu la blânda înțelegere și ocrotire a Bisericii neamului, tare mă tem că avem de a face cu un nefericit exemplu al ignorării adevăratelor necazuri și drame și tragedii din lumea celor oropsiți de soartă de către unii slujitori ai ortodoxiei. Dacă, Doamne ferește, se întâmpla un astfel de trist eveniment în familia primarului, prefectului, ori marelui patron X, mă tem că de la mănăstire puteau fi împrumutate și clopotele, nu numai un biet sfeșnic de chilie! Și mă mai tem că lupta cu sectele se cuvine începută de aici, adică de la adevărata întoarcere a feței clerului către cei amărâți și obidiți, către durerile românilor, indiferent de rang, putere și avere. Vor fi având efect proclamațiile și chemările la proteste împotriva sectanților, dar infinit mai eficient s-ar fi dovedit, pentru credincioșii și necredincioșii urbei, un banal sfeșnic împrumutat pentru o zi-două.
La căpătâiul fetiței ucise, lumânarea a lăcrimat într-o cutie de conserve goală, ce mai purta eticheta „tocană de legume”.
Știu că rândurile de mai sus sunt deranjante. N-am putut să nu le scriu.