Sfaturi pentru viață

Ne ghidăm deseori după un proverb care este înțelept: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.” Dar nu e de ajuns.
Principiul enunțat de Mântuitorul este altul:„Tot ceea ce doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor. ”Nu ceea ce nu-mi place joacă rolul principal, ci ceea ce-mi place. Sunt bolnav și aș dori să vină cineva să mă ajute – caut un bolnav și merg să-l ajut. Sunt singur și aș dori să fie cineva să-mi dea măcar un telefon, să mă întrebe de sănătate – să fac și eu acest lucru cu altul. Aștept de la cineva o bucurie – să ofer cuiva o bucurie. Aștept de la cineva un dar – să ofer cuiva un dar. Aștept de la cineva iubire – să dau cuiva iubire. Totul este pozitiv și dinamic.
Dacă ne luăm după proverbul: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” rămâi sec și pasiv, îți este indiferent. Pe când porunca Mântuitorului este vie și lucrătoare.
Nu e suficient să te oprești din a face răul, căci te afli pe linia zero, linia stearpă. Trebuie să faci și binele, abia atunci urci spre plus infinit.
Viața noastră religioasă nu poate rămâne fără activitate. Înaintăm sau dăm înapoi ! A da înapoi înseamnă moarte. Omul căzut în lenevire își oprește puterile ca să nu fie puse la lucru și își acoperă ochii în fața luminii ca să nu vadă. Atunci sufletul se stinge ca și cum s-ar asfixia, e o adevărată sinucidere și o intoxicare bruscă a cursului vieții.
Dumnezeu a creat trei feluri de ființe desăvârșite care au diferite vieți, potrivit diferitelor însușiri ale naturii lor; adică: îngerul, omul și animalul. Îngerul este o ființă cu totul duhovnicească. Animalul este o ființă cu totul materială, nu are suflet, viața lui e cu totul trupească. Omul este o ființă compusă dintr-o substanță duhovnicească și alta trupească, din trup și suflet. Când omul trăiește după trup, degenerează din noblețea sa și cade în condiția animalului. Când trăiește după duh, după suflet, el își menține demnitatea și se înalță la starea unui înger.
De mai multă înțelepciune are nevoie viața în starea de fericire decât în starea de nenorocire, căci suferința silește pe om spre îndreptare, pe când desfătarea îl ademenește spre amorțire sufletească.
Viața te aruncă și în sus, te aruncă și în jos. Te aruncă și în fundul prăpastiei, te poate urca și în vârful muntelui. E bine ca ajuns în fundul prăpastiei să nu disperi, iar ajuns în vârful muntelui să nu amețești. Primejdia din vârful muntelui este incomparabil mai mare decât aceea din fundul prăpastiei. În fundul prăpastiei, în disperare, vei găsi resursele unei noi speranțe că te vei salva, dar dacă în vârful muntelui ai amețit, nu urmează decât prăbușirea. Iar prăbușirea poate să fie uneori definitivă, să nu te mai poți ridica…
(I.P.S. Bartolomeu Anania, ierod. Visarion Iugulescu, sursa: http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com)