1. Dacă suntem mulțumiți de noi înșine, rugăciunea să fie ceea ce ar trebuie să fie: erupția unui vulcan. Trebuie să păstrăm, în același timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu și conștiința insuficienței și sărăciei noastre.
2. Într-o societate, unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează. În schimb, dacă ne considerăm întotdeauna ultimul, întâlnirea cu aproapele devine de fiecare dată prilejul unui folos și al unui spor duhovnicesc.
3. Să ne smerim continuu: iată lucrarea noastră! Domnul a spus: Cel ce se smerește se va înălța. Doar Dumnezeu singur poate să înalțe.
4. Problema vieții cotidiene este, ascetic vorbind, legată de frica de Dumnezeu. Aceasta este un dar extrem de prețios. Prin ea cerem lui Dumnezeu să ne povățuiască în viața de zi cu zi, în fiecare clipă. Printr-o acțiune a harului care scapă logicii noastre, intrăm pe nesimțite în libertatea copiilor lui Dumnezeu. Să rămânem în fiecare moment în frica de Dumnezeu. Astfel, vom ajunge să slujim pe semenii noștri și să lucrăm la mântuirea noastră.
5. Nu încetați, în fiecare zi, să-L rugați pe Dumnezeu să vă Dăruiască Duhul Sfânt, harul pentru a împlini și a ne însuși poruncile lui Hristos, până ce ele devin a doua natură. Scopul final este ca mintea noastră să se găsească mereu unită cu inima. Această unire a inimii și a minții este chiar locul rugăciunii.
6. Practic, cel mai adesea, stând așezați rostim rugăciunea fără glas, în locul inimii. La început, trebuie să legăm rugăciunea de respirație. Când inspirăm, spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Apoi, cu expirație, spunem: „miluiește-mă”. Ne concentrăm toată atenția asupra numelui lui Hristos și asupra cuvântului „miluiește-mă”. Să nu acceptăm nici un alt gând. La început, acest act, în aparență atât de simplu, este dificil; în loc să fim liniștiți, luptăm. Totuși, puțin câte puțin, ne obișnuim să ne păstrăm atenția pe locul cel mai înalt al inimii. Ne vom obișnui treptat cu rugăciunea.
7. Când începem să rostim numele lui Hristos, o mulțime de „gânduri” ne învăluie. De îndată ce rugăciunea se termină, atacul dispare. Ieșim cu sufletul eliberat, atunci când, în timpul rugăciunii, „gândurile” ne asaltează. Rugăciunea dezvăluie patimile care sînt în noi. Aceste atacuri dezvăluie, de obicei, conținutul ființei noastre. În momentul rugăciunii, noi luptăm cu toate aceste imagini, cu toate aceste patimi și griji pentru a rosti numele lui Hristos cu o minte curată.
8. Dacă simțim o anumită antipatie față de cineva, cel mai bine este să nu ne gândim nici la chipul acestei persoane, nici la cauza acestei uri, ci să ne rugăm independent de toate acestea. Prin această lucrare interioară, putem să trecem peste antipatia noastră, să refuzăm imaginea născută din patimile noastre.
