Sfârșit de aventură cu strigături

Am petrecut ultimul week-end din cele două în Deltă și în lipsă de ocupații mai breze (fiindcă peștele n-a avut și nu are nici un gând) am încercat să aflu ce se întâmplă cu mine și cu ceilalți ca mine care nu lăsăm să treacă măcar un an fără să venim măcar o dată aici în Deltă, unde așa cum spuneam și în precedentele articole, lucrurile se strică de la un an la altul, iremediabil. Acest sfârșit de săptămână a însemnat o nouă invazie a celor aflați mai aproape de zonă (de prin Brăila, Ialomița, Vrancea) și care înarmați până în dinți cu grătare, sticle și cantități impresionante de nesimțire, dau năvală în fiecare vineri seară. Sunt oameni pentru care natura practic nu există sau există doar pentru a fi poluată la extrem sau de-a dreptul distrusă, și cărora le este indiferent dacă beau de-a borâtelea pe terasa cea mai apropiată de apartamentul lor în Deltă sau în Japonia. Evident că în Japonia a doua oară nu i-ar mai primi nimeni. Ieri, împreună cu gazda noastră, sucevean și el, am strâns câteva zeci de kilograme de mizerii, aflate doar pe porțiunea de vreo 60 de metri pe care suntem instalați la pescuit. Ar fi vreo 60-70 de kilograme de gunoi de tot felul. Printre întâmplările cele mai bizare ale acestor ultime zile, trebuie neapărat să vă povestesc despre aventura pe care am avut-o cu un dobitoc notoriu care, duminică pe înserat, izvorât brusc din stânga noastră, la volanul unui Logan de care se vedea că este exagerat de mândru, a oprit, s-a dat jos și a întrebat pe un evident ton de arțag: „Al cui e, bă, câinele acesta?” Câinele era Ringo, labradorul meu, de care toți oamenii normali sunt îndrăgostiți, iar el, înțelegând asta, le răspunde și cu mai multă dragoste. Toți cei care m-au mai întrebat de el până acum ar fi dorit fie să-l cumpere, fie să-l fure, fie să-i ajut să își găsească vreun frate de-al lui. Toți, cu excepția arțăgosului de duminică seara. I-am spus că este al meu, iar urmarea a venit brusc: un potop de înjurături, de amenințări cu moartea la adresa câinelui dar și a mea și a familiei mele, pe motiv că Ringo i-ar fi atacat soacra. Labradorii nu atacă omul. Nici măcar nu-l apără la nevoie, dacă asta ar însemna să atace un alt om. Am încercat să-i explic asta dobitocului, rezultatul fiind noi și noi amenințări. Cei care mă cunosc știu că cel puțin la înjurături nu i-am rămas dator cu nimic. Într-o încercare finală de aplanare a conflictului, am mai încercat o dată să-i spun că Ringo, atunci când se repede la cineva, se repede doar spre a-l linge și a se lăsa mângâiat. Inutil. Dobitocul a plecat înjurând și amenințând din nou, drept pentru care am dormit tot pe mal, ca de obicei, dar cu spray-ul anticretin la îndemână. Concluzia întâmplării a pus-o un vecin de-al nostru, localnic, care ne-a spus, citez: „Dom’ profesor, eu l-am văzut pe Ringo atacând, dar vaci. O fi confundat-o”.