Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic



Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic
Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Figură marcantă a epocii sale, diplomat și militar prin excelență, campion al luptei de apărare a credinței strămoșești, Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt este, deopotrivă, erou național și personaj de legendă. Domnia sa, desfășurată între 1457-1504, a fost cea mai îndelungată domnie până la încoronarea regelui Carol I (1866-1914).
Deși era „os domnesc”, – tatăl său fiind Bogdan al II-lea, nepotul de frate al lui Alexandru cel Bun, din neamul Mușatinilor, iar mama sa, doamna Oltea Maria, din neamul Basarabilor –, copilăria și adolescența îi sunt trecute sub tăcere, din motive necunoscute. Anul nașterii sale nu este nici el consemnat, însă istoricii, pe baza documentelor, consideră că este vorba despre 1435 sau 1438/1439.
Cel mai frumos portret al domnului moldovean, considerat totodată cea mai autentică reprezentare a sa, se păstrează pe Tetraevangheliarul de la Humor, copiat în anul 1473 la Mănăstirea Putna, de către ieromonahul Nicodim. Binecredinciosul voievod apare redat în genunchi, oferind manuscrisul Preasfintei Fecioare Maria, așezată pe tron cu Pruncul în brațe; domnul, ilustrat cu plete blonde și ochi albaștri, este îmbrăcat într-o tunică de brocart roșu deschis.
După uciderea tatălui său, Bogdan al II-lea, de către Petru Aron, fratele lui Bogdan, la Reuseni, în noaptea de 15 spre 16 octombrie 1451, doamna Oltea Maria, mama sa, s-a călugărit, închinoviindu-se la Mănăstirea Probota, iar tânărul Ștefan s-a refugiat în Transilvania, la curtea lui Iancu de Hunedoara, cu care Bogdan al II-lea încheiase mai multe înțelegeri, în care îl numise „părintele său”. După moartea acestuia, survenită la 11 august 1456, a trecut în Țara Românească, la curtea lui Vlad Țepeș, vărul său.
În aprilie 1457, tânărul Ștefan, în fruntea a șase mii de oșteni, munteni și moldoveni, a pornit război împotriva lui Petru Aron. Cele două bătălii câștigate împotriva lui Petru Aron, la Doljești, pe Siret (12 aprilie 1457), și Orbic, în ținutul Neamțului (14 aprilie 1457), precum și descendența domnească îl îndreptățeau să acceadă la tronul Moldovei.
Cronicarul Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei (1642-1647), – prima lucrare istoriografică în limba română ce reconstituie istoria Moldovei de la 1359 până la 1594 –, consemnează printre multe altele și momentul ungerii lui ca domn, la locul numit Direptate, de către mitropolitul Teoctist al Moldovei, în aprilie 1457.
Binecredinciosul voievod era conștient că Moldova, ca și celelalte Țări Române, constituia „poarta creștinătății”, interpunându-se între valul otoman și Europa creștină, așa cum se exprimă în scrisoarea trimisă principilor Europei după bătălia de la Podu Înalt (Vaslui) din 10 ianuarie 1475. Țările Române constituiau punctul de sprijin și întărire a Ortodoxiei, mai ales după căderea Constantinopolului sub otomani (1453). Din acest motiv, domnii români ofereau ajutoare substanțiale atât Athosului, cât și întregului Răsărit creștin, iar Ștefan, domnul Moldovei, nu s-a abătut de la această cutumă.
Întreaga domnie a Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt este străbătută de un puternic filon religios, dar nu în sens pasiv și accentuat mistic, ci în sens de slujire, adică de activare a credinței prin faptele iubirii. Pur și simplu, în contextul istoriei naționale, chipul domnului polarizează în jurul său toate energiile, în timp ce domnul însuși se lasă călăuzit de Dumnezeu și de Cuviosul Daniil Sihastrul, la sfatul căruia, pentru fiecare luptă purtată, indiferent de rezultat, ridica o biserică.
Vrednicul voievod este o sinteză a patriotismului național, un simbol al dreptății și responsabilității față de popor. Nădejdea nestrămutată în izbândă, lupta pentru păstrarea neatârnării și devotamentul față de supușii săi au fost liantul ce l-a unit cu poporul său, care l-a urmat cu credință și jertfelnicie.
Greutățile pricinuite de pierderile aduse țării de numeroasele războaie, durerile cauzate de gută și de rana de la picior nevindecată, – primită, încă din tinerețe, într-o luptă de la Cetatea Albă –, precum și podagra care l-a chinuit în ultimii doi ani ai vieții, sunt cele care i-au încercat viața până la strămutarea sa la cele veșnice, în ziua de 2 iulie 1504. Astfel, a trecut la Domnul cel care a fost numit de Papă „atletul lui Hristos”, înconjurat fiind de iubirea și de prețuirea sinceră a familiei, a sfetnicilor, a oștenilor și a întregului popor, adică de toți cei „care-l cinsteau ca pe un părinte al tuturor”. Însuși medicul străin Mathaeus Murianus, cel care l-a îngrijit în ultimii ani de suferință, scria că domnul moldovean „este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic”.
Aceste cuvinte confirmă, ca și scrierea lui Neagoe Basarab adresată fiului său Teodosie, că încă din vremea slăvitului voievod Ștefan cel Mare principiile de domnie erau practicate în Țările Române în spiritul umanismului creștin, pe care-l va proclama mai târziu Erasmus de Rotterdam, și nu în spiritul secularizatei politici postulate de Machiavelli, specifice de altfel Occidentului latin.
Cronicarul Grigore Ureche scria: „Pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire, în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, cunoștea toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zice sveti (sfântul) Ștefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia n-au ajunsu”.
Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare este sfânt și a fost sfânt, pentru că așa l-au socotit românii vreme de cinci sute de ani. Sfânt este pentru faptele sale cele multe și mari, pentru smerenia, dreptatea și credința sa. Prin credința și faptele sale, el și-a făcut numele nemuritor și și-a asigurat slava cea veșnică.
Deși canonizarea lui a stârnit unele controverse, considerăm că acestea nu sunt întemeiate. Contraargumentele trebuie privite nu numai prin prisma perioadei în care a trăit, la care se referă de altfel și cronicarul, ci și prin ceea ce a lăsat el moștenire Moldovei; acea zestre de credință care ne face să gândim nu la cele imanente, ci la viața cea veșnică, făgăduită nouă de Hristos Mântuitorul. Prin tradiție, uneori viața slăvitului voievod a căpătat o imagine oarecum deformată. Acest lucru s-a petrecut și din cauza unor însemnări mai puțin îngăduitoare, ce au drept autori pe unii dintre adversarii domnului; să nu uităm că aceștia proveneau din rândurile marii boierimi, ce s-a văzut lipsită de unele dintre privilegiile sale.
Istoricii nu pot aduce dovezi decât despre un singur fiu născut în afara unei căsătorii legiuite, fiu care s-a dovedit a fi cel mai vrednic urmaș al său, Petru Rareș, pe care l-a și recunoscut, semnând și un hrisov de confirmare a calității acestui moștenitor ca fiind de „os domnesc”.
Cât despre Alexăndrel, deși s-a vehiculat mult timp ideea că și el ar fi fost născut dintr-o legătură extraconjugală, ar fi de fapt fiul Evdochiei de Kiev, prima soție a lui Ștefan, așa cum reiese din studierea mai multor documente și inscripții din acea epocă. Chiar dacă au circulat zvonuri și despre alți copii din flori, nu au putut fi aduse dovezi în acest sens. De altfel, era cunoscută practica unor pretendenți la tron de a-și justifica pretențiile prin ascendența domnească. Iar faptul că Ștefan s-a căsătorit de trei ori nu trebuie condamnat, dacă se are în vedere că domnul voia să asigure continuitatea familiei mușatine, iar majoritatea copiilor săi, în special băieții, au murit la vârste fragede.
Fără îndoială, multe aspecte ale vieții sale se vor lămuri – și vor confirma totodată dacă evlavia poporului pentru faptele sale de credință este sau nu îndreptățită – atunci când accesul la documentele luate de călugării greci de la mănăstirile închinate și duse la Muntele Athos (în 1864) va determina o aprofundare a cunoștințelor noastre despre epoca ștefaniană.
Este demn de amintit ceea ce a spus episcopul Anastasie al Râmnicului în 1904, cu prilejul sărbătoririi a patru secole de la mutarea la cele veșnice a vrednicului domn: „Rugăciunile înălțate către Dumnezeu de către slujitorii Altarului în aceste sfinte biserici, precum și sfânta jertfă ce s-a adus în acel lung timp pentru sufletul fericitului lor ctitor, negreșit i-au câștigat iertarea păcatelor. În această credință a împodobit el pământul țării cu biserici și credința lui l-a mântuit”.



Recomandări

Decalog la prăznuirea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul

Slujbă de pomenire pentru arhim. Grigorie Halciuc, cel mai longeviv stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”

Slujbă de pomenire pentru arhim. Grigorie Halciuc, cel mai longeviv stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”
Slujbă de pomenire pentru arhim. Grigorie Halciuc, cel mai longeviv stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”

Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a primit Premiul „Regal Literar”, pentru volumul „Minunile – revelații ale Sfintei Treimi”

Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a primit Premiul „Regal Literar”, pentru volumul „Minunile – revelații ale Sfintei Treimi”
Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a primit Premiul „Regal Literar”, pentru volumul „Minunile – revelații ale Sfintei Treimi”

Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a primit Premiul „Regal Literar”, pentru volumul „Minunile – revelații ale Sfintei Treimi”