Sfântul Voievod Neagoe Basarab, model de conducător creștin

Între chipurile luminoase ale istoriei noastre naționale, la loc de cinste se află și domnul Țării Românești, Sfântul Neagoe Basarab, pe care îl sărbătorim în Biserica Ortodoxă Română la data de 26 septembrie.
Urmând tradiția bizantină de conducere a marilor bazilei de la Constantinopol, el a căutat să fie un adevărat conducător creștin și un apărător al Ortodoxiei din sud-estul Europei. Sfântul Neagoe Basarab a fost un domn evlavios, care a avut grijă de Biserică, și mai ales un mare binefăcător al „Ortodoxiei de pretutindeni”, după cum afirmă istoricul Petre P. Panaitescu.
El s-a născut, după cum arată părintele profesor Mircea Păcurariu, în familia boierilor Craiovești. Primește o educație aleasă, ceea ce îl face să cunoască greaca, latina, slavona și probabil turca. Călătorește prin țări din centrul Europei și Imperiul Otoman. Întors în țară, începând cu anul 1501 primește diferite dregătorii la Curtea Țării Românești: postelnic, mare postelnic și mare comis. La începutul activității sale dregătorești devine ucenic al Sfântului Nifon care, după ce a fost Patriarh al Constantinopolului, a fost adus de domnitorul Radu cel Mare (1496-1508) ca Mitropolit al Țării Românești. Despre ucenicia Sfântului Neagoe Basarab pe lângă Sfântul Nifon vorbește Gavriil Protul în lucrarea Viața Sfântului Nifon: „Iar fericitul Nifon îl întărea în învățăturile sale”. În mod sigur, de la Sfântul Nifon a deprins viitorul domnitor trăirea isihastă și mai ales profunzimea gândirii patristice a teologiei ortodoxe. Din lucrarea Măria Sa Neagoe Basarab: însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești, ediție alcătuită și îngrijită la Mănăstirea Diaconești din județul Bacău, aflăm că Sfântul Nifon a fost cel care l-a logodit pe Neagoe Basarab cu Despina (fiica despotului sârb Iovan Brancovici). Nunta a avut loc în anul 1505. Tot de aici aflăm că, după ce a fost alungat din scaunul de Mitropolit al Țării Românești de voievodul Radu cel Mare, Sfântul Nifon s-a refugiat pe moșiile boierilor Craiovești, Sfântul Neagoe fiind cel care i-a purtat de grijă mai ales prin Despina, care, în Însemnările ei, arată dezamăgirea ierarhului față de Radu cel Mare și binecuvântarea oferită viitorului domn: „Am crezut, în neștiința mea, că Dumnezeu m-a trimis aici pentru sufletul lui Radu, dar acum văd limpede că pentru tine am fost trimis în această țară. Tu vei fi într-o zi domnul creștin întru care a binevoit sufletul meu. Să fii blagoslovit, fiul meu Neagoe și Duhul lui Dumnezeu să fie cu tine”. Nu după mult timp de la alungarea din țară a sfântului patriarh (1505), domnitorul Radu cel Mare a murit, chiar în anul 1508, când s-a mutat la Domnul și Sfântul Nifon la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos.
După trei domnii efemere, ajunge voievod al Țării Românești Sfântul Neagoe Basarab cu ajutorul boierilor Craiovești și al lui Mehmet, begul dunărean, după cum arată în Istoria românilor Constantin C. Giurescu. Domnia sa de doar 9 ani, 1512-1521, îl arată ca un om al păcii și un voievod înțelept, care a știut să gestioneze foarte bine treburile țării, manifestându-se ca un conducător realist pentru timpurile grele prin care trecea creștinătatea din sud-estul Europei, marcate de ofensiva islamică a Imperiului Otoman sub conducerea sultanului Soliman Magnificul.
Din lucrarea Domnitorii și Ierarhii Țării Românești – ctitoriile și mormintele lor aflăm că „prin închinarea către sultanul Soliman Magnificul, Neagoe Basarab a evitat expansiunea otomană la nord de Dunăre”. Marele nostru istoric Constatin C. Giurescu afirmă în lucrarea sa, Istoria românilor: „Însemnătatea domniei lui Neagoe stă în faptele de ordin bisericesc”. În acest sens, Gavriil Protul consemnează că imediat după ce a luat domnia s-a îngrijit de Mitropolia Țării Românești: „Ridică Biserica cea căzută și puse pe Macarie Mitropolit a toată Țara Rumânească…” În anul 1515 a adus moaștele Sfântului Nifon în țară „ca să curățească și să tămăduiască greșeala Radului Vodă”. Moaștele au fost puse deasupra mormântului lui Radu cel Mare de la Mănăstirea Dealu, rostindu-se „rugăciuni pentru iertarea lui”. Așezate într-un frumos chivot de argint, au fost înapoiate la Mănăstirea Dionisiu, după cum consemnează părintele academician Mircea Păcurariu.
Cea mai importantă realizare a sfântului voievod este Mănăstirea de la Curtea de Argeș, despre care Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român, scria în Istoria românilor, în capitolul sugestiv intitulat Hegemonia culturală a lui Băsărabă Neagoe: „După ce se înălțase locașul cu puternicii stâlpi de piatră în pronaos, cu îngustele ferești oblice în turle, cu brâul și plăcile sculptate, de formă armenească, pe linii înălțate peste măsura obișnuită în Serbia, înfățișă, alături de sfinții închinărilor obișnuite, pe însăși ctitorii, în veșminte împărătești, cu înalte coroane pe cap…” O descriere frumoasă a marelui nostru istoric, din care remarcăm sinteza lumii ortodoxe reflectată în ctitoria sfântului voievod și simbolistica tabloului votiv care ne duce la mesajul continuității bizantine la domnitorii noștri care se considerau succesori ai marilor bazilei, având astfel subliniată încă o dată ideea lui Nicolae Iorga: Bizanț după Bizanț.
Mănăstirea de la Curtea de Argeș a fost construită între anii 1512 și 1517, fiind sfințită de Patriarhul Ecumenic Teolipt al Constantinopolului, alături de care au slujit ierarhi și preoți din lumea ortodoxă, ce făcuse parte odinioară din Imperiul Bizantin. Sfințirea a fost o imagine a măreției Bizanțului ortodox, a marilor bazilei din vechime. Istoricul Constantin C. Giurescu arată că la sfințire au fost, pe lângă patriarhul ecumenic, mitropolitul și episcopii țării, patru mitropoliți din Răsărit, cei 20 de egumeni de la Muntele Athos, toți egumenii din țară și un număr mare de preoți. Gavriil Protul, cel dintâi între egumenii din Muntele Athos, scrie despre biserica sfințită: „Și așa vom putea spune cu adevărat că nu este așa mare și sobornică ca Sionul, carele îi făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia, ce o făcu Iustinian împăratul, iar cu frumusețea este mai prea deasupra decât acelea”.
Ca un mare apărător al Ortodoxiei universale, Sfântul Neagoe Basarab s-a îngrijit de Biserica lui Hristos din sud-estul Europei și Orientul Apropiat, așa cum o făceau odinioară împărații din Bizanț. A ajutat mănăstirile din Muntele Athos, danii importante a oferit patriarhiilor din Constantinopol și Ierusalim și a sprijinit multe mănăstiri sârbești, după cum arată părintele profesor Mircea Păcurariu. În țară este ctitor la mănăstirile Tismana, Snagov, Dealu, Glavacioc din Argeș, la Ostrov-Călimănești și a refăcut biserica Mitropoliei din Târgoviște.
Viziunea lui asupra lumii în calitate de conducător creștin o regăsim în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, urmașul său la tron din cei șase copii pe care i-a avut cu soția sa, Doamna Despina.
Domnia lui se încheie în septembrie 1521, când s-a mutat la viața veșnică, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeș.
(Pr. Ciprian Florin Apetrei , Ziarul Lumina)