Sfântul Proroc Ilie – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sărbătoarea de ieri își are o sorginte scripturistică, fiind prăznuită, se pare, încă din timpurile apostolice. Numeroși Sfinți Părinți ai Bisericii au scris omilii la această sărbătoare, printre ei numărându-se Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Mediolanului și Fericitul Augustin.
Sfântul Proroc Ilie face parte dintre prorocii vechi, care completează lista celor șaisprezece proroci ai Vechiului Testament: patru proroci mari – Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel, și doisprezece proroci mici – Osea, Ioil, Amos, Obadia, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia și Maleahi. Ilie și Elisei sunt considerați ca făcând parte dintre prorocii vechi, care nu și-au scris prorociile.
Prezența Sfântului Ilie într-o perioadă în care regele israelit Ahab (874-852 î.Hr.) – fiul și succesorul lui Omri, al șaptelea rege al Israelului – a construit în Samaria un templu închinat zeului Baal (III Regi 16, 28-32) a fost providențială. Odată cu construirea acestui loc de închinare păgân la îndemnul soției sale, regina Izabela, – fiica regelui Etbaal al Sidonului și preot al zeiței Așera –, Ahab a pornit o aspră persecuție împotriva prorocilor (III Regi 18, 4), continuată cu același aplomb de Ahazia (III Regi 22, 28-40), fiul și urmașul său la tron.
Viața Sfântului Proroc Ilie în cadrul cărților sfinte – III și IV Regi – trebuie surprinsă, fără îndoială, din multitudinea relatărilor. El face parte din categoria celor care „au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).
Evenimentele aduse în discuția referatelor biblice îl încadrează – potrivit domniilor lui Ahab (874-852 î.Hr.), Ahazia (852-850 î.Hr.) și Ioram (852-841 î.Hr.) – în secolul al IX-lea î.Hr. Ceea ce se știe cu siguranță despre Sfântul Ilie este faptul că era tesvitean, după cum citim în cartea Tobit. Orașul Tisbe era în ținutul Neftali (Tobit 1, 2), însă potrivit III Regi exista și Tesba Galaadului (III Regi 17, 1), situată la 13 km nord de râul Iaboc. Întreaga sa viață a stat sub imperativul cuvintelor: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot.” (III Regi 19, 10, 14).
Modul său de viață – foarte apropiat de cel al nazireilor – constituie o atitudine de revoltă manifestă împotriva imoralității timpului, așa cum este surprinsă de însăși formularea: „Și s-a sculat proorocul Ilie ca focul și cuvântul lui ca făclia ardea” (Înțelepciunealui Isus Sirah 48, 1). Având părul netăiat – ceea ce făcea să fie un om păros la înfățișare – și cingătoare de piele (IV Regi 1, 8), se arată a fi asemenea pustnicilor; dacă mai adăugăm promptitudinea cu care răspunde afirmativ chemărilor lui Dumnezeu (III Regi 17, 5; 18, 2), retragerea în crăpăturile stâncilor (III Regi 17, 3) sau în peșterile munților (III Regi 19, 9), precum și somnul sub cerul liber (III Regi 19, 5), trăsăturile specifice omului deșertului sunt mai mult decât evidente.
După ce l-a anunțat pe Ahab de iminenta plagă a secetei (III Regi 17, 1), prorocul s-a retras în pustie, lângă pârâul Cherit, dincolo de Iordan, fiind hrănit de corbi cu pâine dimineața și carne seara (III Regi 17, 6). Pâinea – în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul – însemna cunoașterea lui Dumnezeu, iar carnea, cultivarea virtuților, nicidecum necurăția, precum se credea și încă se mai crede.
Dar secând pârâul, prorocul a fost trimis de Dumnezeu la o văduvă, în Sarepta Sidonului, încercată și ea de lipsurile pe care le-a adus seceta. Din rezervele pe care le avusese rămăsese doar cu puțină apă, făină, ulei și câteva vreascuri (III Regi 17, 10-15). În mod simbolic, cele existente în casa văduvei anticipează tainele Bisericii: apa – Taina Botezului; uleiul – Taina Mirungerii; făina – Taina Euharistiei; iar cele două vreascuri – Taina Sfintei Cruci, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur.
Milostenia văduvei, ca și a celei menționate în Evanghelie, – „nu ești mai sărac decât văduva din Evanghelie”, zicea Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la Matei, LXXXVIII, 3) –, a fost recompensată de Dumnezeu (III Regi 17, 21-23). Aceasta este mărturia că nicio faptă de milostenie nu rămâne nerăsplătită de Dumnezeu.
După cum spuneam, în timpul lui Ahab a fost secetă; timp de trei ani și șase luni nu a fost nici ploaie, nici rouă peste Israel. Dată fiind această situație, Ahab a dispus să fie căutat prorocul Ilie, considerat a fi principalul vinovat de închiderea cerului (III Regi 18, 10). Or, vina pentru care Dumnezeu încuiase cerul nu se afla în Ilie, ci în păcatele lui Ahab și ale israeliților, după cum glăsuiește textul scripturistic (III Regi 18, 18). Și pentru a demasca falsitatea zeului Baal, Sfântul Ilie le-a propus lui Ahab și Izabelei – principalii promotori ai cultului idolatru – să-i adune pe toți preoții zeului Baal pe Muntele Carmel (III Regi 18, 19), cerându-le să aleagă cui să slujească: lui Dumnezeu sau lui Baal.
În fața a numeroși israeliți, Sfântul Proroc Ilie a ridicat două jertfelnice în cinstea celor două divinități, așezând pe fiecare jertfelnic câte un vițel. Apoi i-a îndemnat pe cei 450 de preoți ai lui Baal și pe cei 400 de profeți ai zeiței Așera să invoce foc din cer pentru a arde jertfa. Însă îndelungatul lor strigăt către Baal, însoțit de dansul și automutilările rituale, nu a primit niciun răspuns (III Regi 18, 26, 29).
Apoi a urmat Sfântul Ilie care, înainte de a invoca focul divin, a refăcut jertfelnicul din 12 pietre, a săpat șanț împrejurul altarului, apoi a clădit lemnele pe altar, a tăiat în bucăți arderea de tot și a rânduit-o pe jertfelnic, după care a poruncit să se toarne de trei ori apă deasupra, până s-a umplut șanțul din jur (III Regi 18, 31-35). Iar când a început Sfântul Ilie să se roage, îndată s-a pogorât foc din cer, mistuind nu numai jertfa adusă, ci și lemnele, pietrele, țărâna și chiar apa ce era în șanț (III Regi 18, 36-38).
Minunea a revelat mulțimii adunate pe Dumnezeul cel adevărat, motiv pentru care slujitorii idolilor au sfârșit înjunghiați de însăși mâna prorocului pe malul pârâului Chișon (III Regi 18, 40).
După acest episod, rugându-se Sfântul Ilie, îndată s-au adunat norii și a căzut ploaie bogată peste Israel (III Regi18, 45). Sfântul Grigorie de Nyssa vede în preoții lui Baal prefigurarea păcatelor care nu pot fi asanate decât prin întreita cufundare în apa Botezului și prin focul Duhului Sfânt. Pierderea slujitorilor și a profeților idolatri a întețit mânia Izabelei, care a jurat că va pune sfârșit vieții Sfântului Ilie întocmai cum a făcut el cu viața slujitorilor lui Baal (III Regi 19, 2).
Atunci, pentru a evita concretizarea planului diabolic propus de regină, Sfântul Proroc Ilie s-a retras pentru scurt timp la Beer-Sheba, în ținutul lui Iuda, odihnindu-se sub un ienupăr, unde a fost hrănit de un înger cu pâine și apă (III Regi 19, 4-7), după care a pornit spre Muntele Horeb (III Regi 19, 7). Acolo, după 40 de zile și 40 de nopți de post și rugăciune, pe când stătea la ușa peșterii, i S-a revelat Dumnezeu în chipul unei adieri de vânt lin (III Regi 19, 12), trasându-i trei porunci: ungerea lui Hazael ca rege al Siriei (III Regi 19, 15), a lui Iehu ca rege peste Israel (III Regi 19, 16) și a lui Elisei ca succesor al său (III Regi 19, 16). Și a făcut întocmai.
Însă, auzind de uciderea lui Nabot Izreeliteanul care, pentru că nu a vrut să renunțe la dreptul de proprietate și să-și înstrăineze moștenirea și, respectiv, identitatea, – „Nu-ți dau moștenirea părinților mei” (III Regi 21, 4) –, a fost omorât cu pietre din ordinul lui Ahab, Sfântul Ilie s-a dus la soții Ahab și Izabela, anunțându-le blestematul sfârșit: „În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii și sângele tău!” (III Regi 21, 19). Desigur, nici fiii lor, Ahazia/Ohozia (IV Regi 1, 2-17) și Ioram (IV Regi 1, 17; 3, 1-2), pentru că nu au vrut să renunțe la viața lipsită de Dumnezeu, nu au fost cruțați, împlinindu-se prorocia lui Elisei făcută lui Ioram printr-unul dintre fiii prorocilor: „Așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel […] Toată casa lui Ahab va pieri și voi stârpi din ai lui Ahab pe tot cel de parte bărbătească, pe cel rob și pe cel slobod în Israel.” (IV Regi 9, 6 și 8).
Apropiindu-se momentul ridicării sale la cer, Sfântul Proroc Ilie, însoțit de Elisei, s-a dus până la Betel și Ierihon, despărțind Iordanul cu al său cojoc, precum odinioară Moise marea cu toiagul. Ajunși la hotarele Ghileadului, – de unde plecase Sfântul Ilie cu mult timp în urmă –, în timp ce mergeau pe dealurile Moabului, „s-a ivit un car și cai de foc și, despărțindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (IV Regi 2, 11). Elisei, ca urmaș legitim al lui Ilie, a primit atât mantia sa (IV Regi 2, 13-15), cât și duhul lui Dumnezeu, care se afla în Ilie, după cum el însuși ceruse: „Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!” (IV Regi 2, 9).
Darurile primite de Elisei de la Sfântul Proroc Ilie sunt o aluzie la preferința arătată în Iudaism în cazurile de moștenire față de întâiul-născut, căruia i se cuvenea o parte dublă de moștenire (Deuteronomul 21, 17), în comparație cu ceilalți frați.
Prin urcarea la cer, Sfântul Proroc Ilie a arătat că drumurile oamenilor și ale îngerilor interferează, coincid, dar numai în înălțarea lor spre cer.
Fie ca măreția vredniciei Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, precum și zelul său misionar să se întipărească în viața și conștiința fiecăruia dintre noi, ca astfel să putem birui ahabicele și izabelicele atacuri împotriva adevăratei credințe!