Sfântul mucenic Ioan Valahul

Unul dintre cei mai de seamă domni ai Țării Românești a fost, fără îndoială, Matei Basarab, ctitor de lăcașuri sfinte și îndrumător al activității cultural-tipografice din țara sa, cu o domnie pașnică și neobișnuit de lungă pentru acele vremuri (1632-1654).
După moartea lui au urmat la domnie Constantin Șerban Basarab (1654-1658) și Mihnea al III-lea Radu (1658-1659). Acești domnitori au încercat, în măsura posibilităților de atunci, să ducă o politică antiotomană, de apărare a țării, încheind chiar și anumite înțelegeri, în acest sens, cu principii Transilvaniei.
În toamna anului 1659, din ordinul lui Mihnea III Radu au fost uciși 2.000 de turci trimiși în țară pentru a-l supraveghea. După aceasta, a distrus oastea pașei din Silistra, a asediat cetatea Giurgiu, a atacat și ars cetățile Rusciuc (azi Russe) și Nicopole din dreapta Dunării.
În același timp, s-au răsculat împotriva turcilor domnitorul Constantin Șerban, acum în Moldova, precum și principele Gheorghe Rakoczi II în Transilvania. Dar aceștia din urmă au fost înfrânți de oștile turcești și tătărăști intrate în țările lor din ordinul sultanului Mehmet (Mahomed) al IV-lea.
Măsura vârstei plinirii lui Hristos
În astfel de împrejurări, Mihnea al III-lea și-a dat seama că nu mai poate continua lupta și s-a refugiat în Transilvania, unde a și murit la scurt timp (6 aprilie 1660), se pare otrăvit. Deși a domnit puțin, a înscris o pagină glorioasă în istoria țării sale, așa cum făcuse, cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, Mihai Viteazul.
La retragerea turcilor din Transilvania, în noiembrie și decembrie 1659, au făcut, ca și în alte rânduri, jafuri și pustiire mare în satele și târgurile românești, arzând, prădând și omorând oameni nevinovați. Dar tot atunci au luat cu ei și mare mulțime de robi, bărbați, femei și copii, trecându-i dincolo de Dunăre.
Printre cei robiți atunci se află și un tânăr cu numele Ioan, de neam bun, în vârstă de numai 15 ani, născut și crescut în Țara Românească. „Cu toate că era atât de tânăr, spune unul din cercetătorii de azi ai vieții lui, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăția inimii de prunc se împletește cu înțelepciunea minții de bătrân. Și era Ioan frumos la chip. Tocmirea lui era plina de sănătate, tinerească vlagă zburdă în toată ființa lui. Și măcar ca grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinței și de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, cățuia sufletului său curat și jertfelnic. Așa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre și lăsându-și în urmă părinții, neamurile și țara lui frumoasă, fără să știe că nu se va mai întoarce niciodată și că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăția cerurilor. În această împărăție, însă, nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoințelor și după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul.
Și într-adevăr, tânărul Ioan a trecut prin cumplite încercări. Se știe că toți robii luați de turci erau socotiți ca fiind un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpărați de oricine. Așa se face că fiind încă pe drum l-a cumpărat unul din ostașii care însoțeau convoiul robilor români. Ostașul nu urmarea altceva decât să-l silească la păcatul zis al sodomiei. Dar tânărul Ioan, crescut de părinții săi în frică de Dumnezeu și în dragoste de credință strămoșească s-a împotrivit acelui ostaș închinător la Alah, care încerca să-l lege de un copac pentru a face desfrânare cu el.
Credința creștinească
Tânărul Ioan a găsit o clipă prielnică și l-a ucis pe turc, apoi a încercat să fugă. Dar ceilalți păgâni l-au prins, l-au legat și l-au dus la Istambul (numit de creștini Constantinopol), unde l-au dat femeii celui ucis. Aceasta l-a dus în fața marelui vizir ca să-l judece.
Acolo, tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a dat femeii văduve să facă cu el ce va dori. Aceasta nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic și frumos la înfățișare s-a aprins de pofta desfrânării cu el, ca oarecând soția lui Putifar din țara Egiptului pentru tânărul evreu Iosif, cel frumos și înțelept. A încercat pentru început să-l ademenească cu tot felul de făgăduințe, dacă o va lua de soție și se va lepăda de credința creștinească, urmând să se facă închinător la Alah, adică musulman sau mahomedan.
„Iar tânărul auzind acestea, ne spune primul alcătuitor al vieții sale, își făcea cruce, rugându-se lui Hristos să-l întărească și să-l păzească până în sfârșit neclintit întru credința creștinească”. Ispitirile au durat aproape doi ani și jumătate.
Dar toate încercările femeii păgâne de a-l întoarce de la Hristos și a-l trece la legea ei au rămas zadarnice, căci tânărul Ioan, înarmat cu platoșa dreptei învățături, a rămas nestrămutat în credința părinților săi, păzindu-și și curăția trupului.
Văzând că toate meșteșugirile ei nu izbutesc, femeia, ca o nouă Irodiadă, cea care ceruse capul lui Ioan Botezătorul, l-a dat în mâna eparhului, adică a mai marelui cetății, ca să-l pedepsească pentru uciderea soțului ei. Iar eparhul a poruncit să fie aruncat în temniță, supunându-l acolo la cumplite și înfricoșate chinuri, încât oricine s-ar fi îngrozit numai la gândul lor. Iar femeia agareană venea în fiecare zi în temniță, încercând să-l îndemne și acum la păcat și la lepădarea de legea ortodoxă.
Cinstit de greci și de români
Tânărul Ioan nu s-a lăsat biruit nici aici de grozăvia chinurilor pe care le-a îndurat, ci a rămas neclintit în credința și înțelepciune căutând ajutor numai la Hristos Domnul care îi dădea putere și biruință asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți.
În cele din urmă, văzând femeia și prigonitorii ei ca toate încercările lor sunt fără rost, au cerut vizirului îngăduința să-l omoare. Și primind aceasta încuviințare, a fost scos din închisoare și dus la locul numit Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), într-o margine a Istambulului. Acolo a fost spânzurat în ziua de 12 mai din anul mântuirii 1662.
Astfel, prin patima sa, tânărul Ioan „lupta cea bună a luptat, prin curăție a strălucit, credința a păzit și prin pătimire la viața cea fără de moarte s-a mutat” (din podobia de la Vecernia din 12 mai). Înțeleptul și pururea fericitul mucenic al lui Hristos nu împlinise încă 18 ani. Trupul său va fi fost aruncat în apele Bosforului, dacă nu va fi fost cumva îngropat de creștini cucernici în vreun loc tăinuit din jurul orașului întemeiat de Sfântul împărat Constantin cel Mare.
Un învățat dascăl al marii școli a Patriarhiei ecumenice, Ioan Cariofil, care a trăit o vreme și la București, la Curtea lui Constantin Vodă Brâncoveanu, i-a alcătuit viața, pe scurt, în grecește.
Noul mucenic a fost menționat apoi în Mineiul grecesc pe luna mai, tipărit la Constantinopol în 1843. Așa a ajuns cunoscută viața și mai ales pătimirea tânărului mucenic Ioan Valahul sau Romanul.
Cinstit de credincioși de neam grec, dar și de români, în anul 1950 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest nou mucenic al lui Hristos să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română.
Generalizarea solemnă a cultului său, alături de al unor sfinți cu moaște aflate în țara noastră, a avut loc în octombrie 1955.
Biserica ne îndeamnă să-l cinstim prin cuvintele: „Veniți, toți iubitorii de mucenici, și mai ales cei ce viețuiți în România, ca adunându-ne împreună, să cinstim cu cântări luminate pe Ioan, noul mucenic al Domnului. Că acesta, din pământul românesc răsărind, a dat rodul însutit al credinței, în cetatea lui Constantin, rușinând pe prigonitorii săi și mărturisind credința cea ortodoxă, prin vărsarea sângelui său. Iar acum în ceruri mijlocește pentru noi și pentru cei ce cântăm: Bucură-te, Ioane, sfinte mucenice al lui Hristos”(Icosul praznicului).
Să-l cinstim și prin versuri de Acatist, zicând:
„Bucură-te grâu de jertfa copt în lanuri de Scriptura
Bucură-te că din tine Domnul și-a făcut prescura
Bucură-te fir de nufăr înflorit peste miasma
Bucură-te că te soarbe sufletul ca pe-o agheazmă.
Bucură-te rază lină coborâtă-n adâncime
Bucură-te limpezime!
Bucură-te aur aprig lămurit în seci valvori
Bucură-te că ispita cu virtutea o măsori
Bucură-te rugăciune-n care iadul se-nspăimântă
Bucură-te că pe umăr aripa de înger cântă
Bucură-te vrere sfântă
Bucură-te neînfrântă luare aminte
Bucură-te mucenice noule Ioane sfinte!”
(După Valeriu Anania, File de acatist)