Sfântul Ioan Scărarul – Despre patima clevetirii

Viața Sfântului Ioan Scărarul a fost ascunsă, smerită și aprinsă de dumnezeiescul dor. Vreme de patruzeci de ani a trăit sihăstrește, pururea fiind aprins de râvna înflăcărată și de focul dumnezeieștii iubiri. S-a nevoit viețuind în rugăciune neîncetată și în nemăsurată dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a făcut pildă a toată virtutea și doctor sufletesc iscusit, plin de înțelepciune, căci Duhul Sfânt vorbea prin gura lui, ajungând ca o stea nerătăcită și luminând până la marginile lumii”.
Bogăția acestei înțelepciuni a adunat-o în vistieria duhovnicească numită „Scara Raiului”,pe care a făcut-o darul cel mai de preț al vieții duhovnicești. Alcătuită din 30 de trepte, după cei 30 de ani ai vieții smerite a Domnului, Scara sa ne urcă din treaptă în treaptă de la cele pământești la cele cerești. După ce el a urcat mai întâi aceste minunate trepte ale scării și a ajuns la capătul de sus, Sfântul Ioan ne îndeamnă și pe noi: „Suiți-vă, fraților, suiți-vă, punând suișuri în inimile voastre și luând aminte la prorocul care zice: «Veniți să ne suim în muntele Domnului, și în casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3)”.
Părintele Petroniu Tănase spunea că învățătura de taină a Scării aceasta este: „precum pe o scară suișul se face din treaptă în treaptă, tot așa și sporirea duhovnicească nu se face la întâmplare, ci cu pricepere, într-o anumită și neîntreruptă înlănțuire de fapte, de-a lungul întregii vieți și sub îndrumarea unui povățuitor încercat” (protos. Petroniu Tănase, „Ușile pocăinței”, Ed. Doxologia, pp. 77-78).
Virtuți și patimi
De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca într-o oglindă uneltirile drăcești ale păcatului, înlănțuirea virtuților și pe aceea a patimilor, cum să învățăm meșteșugul cunoașterii de sine și al despătimirii, lucrarea virtuților, care ne ajută să creștem din putere în putere, de la smerita ascultare până la plinătatea cea mai de sus a dumnezeieștii iubiri. Lepădarea de sine însuși, intrarea sub ascultarea unui povățuitor iscusit, căința cu lacrimi și aducerea aminte de moarte, înfrânarea și lepădarea de toată grija cea lumească ne vor ajuta să smulgem din rădăcină mulțimea patimilor din noi: lăcomia, iubirea de argint, mândria, trândăvia și celelalte și ne vor ridica spre agonisirea virtuților duhovnicești: blândețea, curăția, sărăcia, privegherea, smerenia, trezvia și rugăciunea, liniștea și nepătimirea și cele trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea. Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple și adânci, adevărate lozinci ale vieții duhovnicești.
Clevetirea face parte din familia zavistiei și se naște din pomenirea de rău și din ură: „Nimenea, socotesc, dintre cei ce judecă sănătos nu va tăgădui că din ură și din ținerea de minte a răului se naște clevetirea. […] Clevetirea este fiica urii. E o boala subțire, dar o lipitoare grasă, ascunsă și tăinuită, care suge sângele iubirii. E fățărnicia iubirii, pricinuitoarea întinăciunii și poverii inimii”(Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, Cuvântul X, 1, în Filocalia, vol. 9).
Este o boală delicată, care bântuie peste tot și nu prea este pricepută, pentru asta greu se lecuiește. Întocmai ca o lipitoare suge puterea dragostei frățești, apoi secătuiește sufletul și-l omoară: „Am auzit pe unii clevetind și i-am certat. Dar lucrătorii acestui rău răspundeau în apărarea lor că fac aceasta din dragostea și grija pentru cel clevetit. Iar eu le-am spus să înceteze cu această dragoste, căci nu minte cel ce a zis: «Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele lui, alungă-l» (Ps. C, 5). Dacă spui că-l iubești, roagă-te în taină pentru el și nu-ți bate joc de om. Căci acesta este felul iubirii primit la Domnul” (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, Cuvântul X, 3, în Filocalia, vol. 9).
„Nu judeca și nu veți fi judecați!”
Se silesc demonii în tot chipul ca să ne arunce în păcate. Iar dacă văd că nu reușesc să ne surpe în cele mari, atunci ne învață năravul clevetirii. Prin năravul acesta se defaimă cea mai mare poruncă din Sfânta Evanghelie, și anume porunca dragostei creștinești: „Dar aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12).
Deci spune Sfântul Ioan Scărarul că precum singură mândria poate să ne aducă pierzarea sufletului, tot astfel și clevetirea singură poate să ne lipsească de mântuire. Avem ca pildă pentru aceasta pe fariseul din Sfânta Evanghelie care, defăimând pe vameș (înaintea lui Dumnezeu), s-a osândit.
Tot Sfântul Ioan Scărarul ne spune că nici unul dintre credincioșii care se pocăiesc cu adevărat nu alunecă în păcatul clevetirii. Căci cel care își vede păcatele sale nu are vreme, nici curaj să le iscodească pe cele străine: „Să nu te sfiești niciodată de cel ce clevetește pe aproapele față de tine. Mai degrabă zi către el: Încetează, frate! Eu în fiecare zi fac lucruri mai rele ca el. Și cum pot să-l osândesc pe el?… Pe cât de străin este focul de apă, pe atât de străin este a judeca celui care voiește să se pocăiască” (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, Cuvântul X, 8-9, în Filocalia, vol. 9).
Cel care dorește să afle o cale mai scurtă spre mântuire, să asculte cuvintele Domnului, Care zice: „Nu judeca și nu veți fi judecați!”, căci spune Sfântul Ioan Scărarul: „A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, Cuvântul X, 15, în Filocalia, vol. 9).
Iar dacă vrea să știe cel care clevetește ce fel de plată îl așteaptă, să audă glasul Evangheliei care zice: „Cu ce judecată veți judeca, cu aceea veți și voi judecați!” (Matei, 7-2), iar Sfântul Ioan, cu experiența părintelui duhovnicesc, ne avertizează că „negreșit în cele ce vom cleveti pe aproapele, în acelea vom cădea, fie sufletești, fie trupești. Și altfel nu va fi” (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, Cuvântul X, 10, în Filocalia, vol. 9).
Sfântul Ioan îi numește pe clevetitori „controlorii cei răi ai altora” și „contabilii aspri și amănunțiți ai greșelilor aproapelui”, iar această patimă îl face pe cel meșter la zugrăvirea neputințelor străine să nu ajungă niciodată la cunoștința de sine: „Căci dacă ar privi cineva amănunțit la păcatele sale, înlăturând acoperământul iubirii de sine, n-ar mai purta grijă de nimic din cele ale vieții” (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, Cuvântul X, 11, în Filocalia, vol. 9).
Lucrători ai dragostei sau ai plânsului
Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii, ne învață: „Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, și cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor care ascultă” (Efes. 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: „Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu își ține limba în frâu, ci își amăgește inima, cucernicia acestuia este zadarnică” (Iac. l, 26). Nu puțini sunt între noi cei care se cred evlavioși, dar nu își înfrânează limba; nu puțini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos și chiar s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Lui, varsă cuvinte rele și veninoase peste aproapele lor. Dar câți nu sunt între noi cei ale căror guri nu sunt îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind și iar pălăvrăgind de dimineața până seara. Și, se înțelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulțime de vorbe deșarte, rele, în timp ce Însuși Domnul Iisus Hristos ne-a zis:„Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecății, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12, 36-37) (Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 73).
Osteneala celui ce se luptă să biruiască această patimă este încununată de Dumnezeu, astfel că nevoitorul devine, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, „lucrător al dragostei sau al plânsului” (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, Cuvântul X, 18, în Filocalia, vol. 9).
(Diac. Gheorghe Ichim, Ziarul Lumina)